Jurnal

Eu atât am avut de spus!

Imagini cu câteva licee din București – sursa Internet

Motto:
Liceu, – cimitir                  Liceu, – cimitir                  Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –           Cu lungi coridoare –         Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori           Azi nu mai sunt eu           În lume m-ai dat
Şi examene grele…        Şi mintea mă doare…       În vâltorile grele,
Şi azi mă-nfiori               Nimic nu mai vreu –          Atât de blazat…
Liceu, – cimitir                Liceu, – cimitir                     Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!           Cu lungi coridoare…          Al tinereţii mele! – George Bacovia

Poveste inspirată din realitatea anilor ’60.

Preambul.

Se spune că perioada comunistă a fost una rea pentru România. Eu cred că așa a fost de multe ori, dar cred că s-au făcut și lucruri bune în perioada comunistă. Însă, cred sincer că prostia este emblema comunismului. Dacă nu era prostia poate, poate se reușeau lucruri mult mai bune, în multe sectoare ale societății românești.
De aici și limbajul specific comunismului, acea limbă de lemn caracterizată prin clișee lingvistice, cuvinte încremenite, un limbaj uniform și inexpresiv însușit și de elevi, profesori, oameni cu funcții înalte, părându-li-se multora chiar o indecență dacă nu foloseai anumite clișee, cuvinte banale care și repetate  scoteau la suprafață  Urâtul și Răul!

*

Eu atât am avut de spus!

Silvia era o fată timidă, cuminte, așezată.
Avea 14 ani și în urma examenului de admitere la liceu reușise pe locul 13 la unul din liceele centrale din București. Era atât de mândră de reușita ei și de abia aștepta începerea anului școlar. Un nou început, o nouă etapă, anul I de liceu!

Încă din prima zi de școală, Silvia a fost dezamăgită. Din cei 40 de elevi ai clasei, vreo 35 se cunoșteau între ei. Absolviseră școala generală împreună. Celelalte patru eleve împreună cu ea veneau din alte școli, erau ca niște intruse în această clasă. Erau vizibil nedorite. În fiecare recreație se formau grupuri – grupuri din cei 35 de elevi care comentau, râdeau, vorbeau șoptit, izbucneau în râs, aruncând ocheade către una sau către toate cele cinci eleve …

Silvia împreună cu celelalte noi colege și în recreații stăteau în băncile lor, băncile din fundul clasei, vorbid încet, fără să râdă, fără să se uite în stânga sau în dreapta. Se simțeau îngrozitor, stinghere și triste în fiecare zi, de abia așteptau să se termine orele.

Profesorii, parcă, erau la unison cu elevii clasei a VIII-a A. Cei 35 de elevi erau strigați pe numele mic, priviți cu indulgență, glumeau și râdeau împreună cu profesorii lor.
Dacă una dintre cele cinci eleve lua vreo notă de 9 sau 10 era întrebată cu cinism chiar de mai multe ori în zi: „Ai copiat ? ” – Cum ai obținut tu nota asta?”– dacă era vorba de un extemporal. „Cine ti-a suflat” – dacă era o notă obținută la oral.
Atunci când Silvia a luat la extemporalul de chimie nota 10, acolo unde era o profesoară îngrozitor de rea și la care toată clasa avea note între 5 și 7, sau din când în când apărea vreun 8, elevele clasei au fost chiar furioase și țipau, efectiv: ”NU se poate!”
Profesorii, parcă, erau orbi și surzi, eventual, spuneau blajin : Liniște, Liniște !

De parcă asta nu ar fi fost destul, diriginta clasei era fosta învățătoare a Silviei din clasele a I-a și a II-a. o învățătoare țeapănă, rece, distantă, care nu zâmbea niciodată. Probabail că fosta învățătoare își continuase studiile și devenise profesoară de geografie. Și ca dirigintă fosta învățătoare era la fel de sobră și distantă față de elevii ei, fără a înțelege ce se petrecea în clasa ei.
(din clasa a III-a, Silvia a avut o perioadă fericită cu o învățătoare apropiată, așa cum trebuia să fie primul îndrumător de copii).

Acum, la liceu, pentru Silvia revenise coșmarul din primele două clase primare. Venea tristă la liceu și pleca și mai întristată.
Va rezista în această școală 4 ani de zile?
Se va schimba ceva? Când?

UTC-ul era în floare în liceele din România. Copiii se comportanu ca și cei mari. Erau învățați să pârască, să-și pârască și pe cei mai buni prieteni, să se atace pentru ce miri ce, să-și arate puterea mai ales dacă părinții erau ceva pe la Partid, ș.a.m.d.

Clasa a VIII-a A în care era Silvia era plină de domnișoare care-și modelau vocea la o ședințele UTC, vorbeau altfel, prețios, alegându-și cuvintele, cât mai banale, clișee repetate pentru a părea interesante, așa cum erau învățate din fragedă copilărie.

Una dintre mamele celor cinci eleve care erau parcă în surghiun și nu într-unul din cele mai bune licee din București, a avut curajul să-i vorbească dirigintei mult prea sobră pentru funcția ei de dirigintă despre situația celor cinci eleve din clasa ei.

Diriginta, aproape de sfârșitul primului trimestru – luna decembrie a anului școlar  a organizat o ședință cu elevii, profesorii și părinții.
Această ședință a facut-o fericită pe Silvia. A scos în evidență urâțernia unor elevi de 14 ani.
Diriginta deși era atât de departe de ceea ce se întâmpla în clasa pe care o păstorea nu a spus nimănui de ce era organizată această ședință.

La întâlnire, în fața tuturor a prezentat situația, corect, exact, dând exemple din situațiile dureroase trăite de cele cinci eleve care erau practic discriminate, iar colegii lor și profesorii făceau front comun.
La început s-a auzit un murmur prelung, apoi cu glasuri din ce în ce mai puternice: „Cine, cine a spus așa ceva?”
„Care este mama care a spus așa ceva, cum se poate?”
„La noi ? Nu-i adevărat”.
Profesorii, indignați, și ei: „Cine este?” „Cine a spus așa ceva?” , „Să vorbească aici, să spună „…

În continuare diriginta, distantă, dar un om corect, până la urmă, a liniștit spiritele și a cerut ca mai întâi să vorbescă câțiva dintre cei 35 de elevi. S-au desfășurat cum știau ei mai bine: și-au modelat vocea ca la UTC, vorbeau prețios și înfierau, condamnau tot ce puteau, pe cele cinci eleve, pe mama care a vorbit, etc., etc.
A luat cuvântul secretara UTC – Alexandra(numele este real pentru că nu se poate uita). Înaltă, subțire, prefăcută, un caracter mizerabil.
Iar, fraza repetată de zeci de ori de această creatură Eu atât am avut de spus! a rămas în memoria Silviei pe tot parcursul liceului și mai departe, în toată viața ei.
Această propoziție a transmis-o mereu și mereu de cate ori se ivea ocazia, tuturor cunoștințelor, copiilor ei, devenind o frază care se potrivea de minune unor întâmplări trăite,  unor evenimente, chiar si unor discutii banale sau nu. Era vorba de un un clișeu tipic comunist, dar Alexandrei i se părea, probabil, că este ceva înălțător, care o deosebea de ceilalați și de aceea îl repeta cu obstinație: Eu atât am avut de spus!
După ce a criticat dur, a înfierat proletar notele mici, cum elevii erau timorați de profesorii atât de pretențioși, dând exemplul profesoarei de chimie care le cerea atât de mult … dar a uitat să spună că Silvia obținuse nota 10 chiar la această profesoară foarte pretențioasă si mult prea rea.
Iși încheie discusul cu: Eu atât am avut de spus!

Mai vorbea un elev, încă unul, dar Alexandra se repezea, sublinia ceva și încheia cu … ați ghicit: Eu atât am avut de spus!

Alexandra se ridica după fiecare vorbitor repetând ceea ce spusese deja și după două cuvinte fără importanță adăuga ințepat: Eu atât am avut de spus!

Profesoara de franceză, o adevărată doamnă prin prezența fizică și limbaj de aristocrat îi pune o întrebare, simplă. Alexandra răspunde scurt, indignându-se că, întrucâtva profesoara o apostrofa și încheie: Eu atât am avut de spus!

Noi, cele cinci eleve nu am mai apucat să spunem ceva. Nici nu prea doream, nici părinții noștri nu au spus nimic.
Lucrurile se cam lămuriseră. Comuniștii și progeniturile lor erau învățați cu minciuna, fățărnicia, dar erau învățați să-și recunoască unele abateri, să promită că nu se va mai întâmpla …
Așa și aici, au recunoscut ceva, oarecum și au promis că se vor comporta frumos cu noile colege, dar tot mai erau unii care se întrebau când mai tare, când mai încet, cine a spus ce se petrece în clasa a VIII-a A ?

Era prima zi când Silvia a plecat fericită acasă pentru că atunci, la acea ședință,  în fața tuturor  s-a văzut „valoarea” colegilor ei, cu Alexandra în frunte căreia si se spunea de atunci, mai șoptit, mai audibil, cam de toți colegii ei: „Eu atât am avut de spus!

A doua zi, în clasă, fără a se uita spre cele cinci eleve, Alexandra se agita, întrebând care mămică a putut declanșa ședința de aseară. Cele cinci eleve o priveau direct în față, fără să-i răspundă, iar, ea nu mai avea curajul obișnuit, își ocolea privirea, tupeul de până atunci dispăruse sau, în orice caz, scăzuse …

Profesoara de franceză, cred că era aproape de pensionare, de obicei mergea elegant, vorbea încet, într-o franceză impecabilă.

La prima oră de franceză, după minunata ședință, profesoara de franceză a intrat în clasă ca un fulger, a trântit catalogul și stând în picioare lângă catedră, se adresează direct Alexandrei: „ia, ascultă Alexandra, ce-i aia ca după fiecare propoziție să spui: Eu atât am avut de spus! Nu-ți dai seama cum a sunat repetarea acestor cuvinte, absolut idiot, de prisos, măi, măi, nu aș fi crezut din partea ta … ”

A urmat o morală ca la carte că întreaga clasă amuțise. Era mult prea respectată profesoara de franceză ca să mai poată cineva să spună ceva.

Bucuria cea mai mare a fost a Silviei. Ea, o elevă dintr-un cartier bucureștean observase banalitatea acestor cuvinte care scoateau în evidență prostia colegelor infatuate care se dădeau importante prin repetarea unor cuvinte absolut derizorii pentru că voiau să  iasă in evidentă.

Zilele următoare au fost mai bune, diriginta venea în clasă, în recreații  și își întreba elevii ce fac, cum o duc ?! Încerca să râdă, să vorbească cu elevii ei.
În clasă, atmosfera se mai schimbase, dar dacă una dintre cele cinci eleve venind la școală, se întâlnea pe stradă cu o colegă, nici nu era băgată în seamă …

După primul an de liceu, părinții Silviei au mutat-o la un liceu din cartier.

Ce bucurie, ce viață cu acei colegi, ce profesori minunați, cu nimic mai prejos decât profesorii din liceul central.

Chiar și la limba franceză Silvia avea un profesor excepțional. Era un domn profesor, fără eleganța profesoarei din liceul central al Bucureștilor,  dar elevii învățau o limbă franceză curată de la … Fernandel (actor francez de mare succes – 1903-1971), așa cum îl numeau elevii clasei a IX-B pe profesorul lor de limba franceză.

Adevărata viață de licean sosise și pentru Silvia.

Eu atât am avut de spus!

Reclame
Jurnal

Metroul bucureștean

Metroul bucureștean – mijloc de transport din București.

Ne place metroul. Îl iubim, chiar nu știu ce ne-am face fără el.

Anumite vagoane ale trenurilor de metrou au ajuns „pânza” de pictat (?!) a unor

” pictori” nedescoperiți … Cine răspunde ?

Foto 1   Foto 4

Foto 2   Foto 3

 

Jurnal

Zombi

Matură si serioasă  Mustati si UrechiCopiii își doreau o pisică. Așa că atunci când o colegă de birou ne tot ruga să-i luăm din pisoiașii abia născuți de pisica ei, imediat m-am gândit la bucuria pe care le-aș face-o copiilor mei dacă le voi aduce acel boț de carne. Cum am anunțat acasă, fiica mea a și venit la birou și a luat-o pe Negruță. Un ghemotoc pufos de un negru strălucitor fără cea mai mică pată albă, așa, acolo, o linie albă, un punctișor alb… Nimic, nimic. Aceasta deși frații ei erau bălani sau tărcați. În schimb avea niște urechi și niște mustăți … Ce urechi ! Ce mustăți ! Și unele și altele erau mari, lungi, mărețe, frumoase, impunătoare ceea ce îi dădea Negruței noastre un aer atât de solemn. Exact ce vroiau micuții mei ca să fie încântați și să se laude cu pisicuța lor care nu era o pisică obișnuită … Era o pisică ALTFEL ! Câtă bucurie pe copiii mei. Toată casa vuia a chicote, a râsete, se făceau comparații cu pisica lui Petre, cu câinele lui Victor …
Toți cei patru copii ai mei, o fată și trei băieți erau fericiți odată cu apariția ghemotocului negru. Câtă fericire pe noi toți începând cu acea zi. Micuța a stat foarte puțin liniștită și ascunsă. Destul de repede a ieșit din ascunzișul provizoriu și a început inspectarea casei. Să fi simțit ea atât de repede dragostea care i se acorda deja? Rapid luase în stăpânire fiecare colțișor. Se plimba agale, nu temător, doar prevăzător, dar trecea peste tot, din cameră în hol, din cameră în bucătărie, revenea de unde plecase, o lua în altă direcție și peste tot unde erau uși deschise pătrundea încet-încet. Se mai uita în urmă, dar înainta mereu, din ce în ce mai sigur, revenea de unde plecase și tot așa. Copiii mergeau după ea, se împleticeau unii după alții, distrându-se teribil, iar comentariile lor mă distrau pe mine : „Cât este de drăguță, uite la ea, nu are nici o frică, mamă, mamă deja devine stăpâna casei”… În câteva minute toată casa era inspectată.
Totuși o ușă rămânea închisă. Cu răbdare de pisică, zilnic, stătea ore în șir în fața acelei uși. Dacă era în altă parte, cum auzea că acea ușă se mișcă, micuța noastră sărea ajungând rapid în fata ușii rămasă închisă zile la rând. Era vorba de camera fratelui cel mare care o plăcea pe pisicuță, dar categoric, nu dorea să intre în camera lui.

Ei, bine, iacă-tă cum apare un conflict de interese … haha. Cine va învinge? Aș putea spune că Negruța, dar doar în prima fază.

Pisicuța a pândit și a pândit până când a reușit să intre în camera cu pricina. A inspectat, s-a plimbat, iar la venirea intempestivă a „proprietarului” camerei, pisica noastră nu a așteptat să fie dată afară, rapid a sărit pe fereastra deschisă care ducea în balconul apartamentului. În aplauzele și râsetele celorlalți trei, saltul rapid al negruței noastre pe fereastră l-a făcut și pe fratele mai mare să se amuze copios și de atunci să lase ușa deschisă, dar care nu mai era un ungher care să prezinte o curiozitate pentru pisica noastră …

Cate bucurii ne-a adus acest animăluț.
Fiecare membru al familiei cum venea acasă se ducea direct la … Zombi.
Da, așa a botezat-o fiul meu cel mic. Nici că putea fi un alt nume mai potrivit pentru mica negruță cu urechi mari și mustăți așijderea, cu manifestări iuți și neprevăzute care deja, după câteva săptămâni ne conducea, ne controla. Ea pe noi. Noi eram la cheremul ei. Ea era stăpâna casei. Nu era ea chiar vrăjitoare, dar stăpâna casei era cu siguranță. Totul se învârtea în jurul ei : unde e Zombi? A mâncat Zombi? Ai văzut-o pe Zombi? mamă ce sforăie … parcă trece un tractor prin fața casei … cuvinte pe care le-am tot repetat zile întregi, cuvinte pe care nu le vom uita niciodată nici unul dintre noi și de care ne distrăm și azi când ne aducem aminte.

Cât am tremurat cu toții atunci când am zărit-o plimbându-se grațios pe pervazul ferestrei, în exteriorul ei, noi locuind la etajul 6 … Ne uitam speriați unii la alții, iar ea ne privea mirată, parcă, întrebându-ne : v-ați speriat ? De ce ? Doar sunt o Zombi. Când am prins-o a doua oară pe pervazul din afară al ferestrei noastre de la etajul 6, deja Zombi se uita liniștită la noi că tot o spionam, iar ea știa bine ce face … mai ales că pe lângă 9 vieți pe care le are oricare pisică, ea este și o Zombi ! Uitam mereu, deh ! Defecte de oameni.

Acest eveniment nu a însemnat nimic față de ziua în care tatăl, conducându-și pe cei doi micuți școlari până la lift, i-a creat ocazia lui Zombi ca la deschiderea ușii aceasta să se furișeze pe scări …
Tatăl nu a realizat imediat că Zombi –o mare pișicheră–nu era în casă. Când și-a dat seama că pisicuța nu era în casă a fost disperat. A început să o caute pe Zombi, inspectând fiecare etaj, a căutat-o în jurul blocului, a întrebat pe toți vecinii, pisicuța nicăieri. Era sigur ca a înșfăcat-o vreun câine sau a călcat-o vreo mașină. Altfel, ar fi găsit-o imediat. Ea care nu ieșise niciodată din casă, unde să fie ?!
Disperat a revenit în apartament și nu–si putea închipui ce le va spune copiilor, cum le va explica dispariția micuței. Deodată, un mieunat firav, pierit, la ușă.

pozitie nobilaDeschizând ușa, Zombi stătea în poziția ei preferată de regină egipteană.
Deosebită era Zombi și pentru ca nu mieuna, chiar o smotoceau copiii, dorind s-o facă să miaune. Nimic ! Niciodată nu mieuna. Acum, singură, uitată, probabil, credea ea, în fața ușii, atunci, pentru prima oară și de atunci încă de câteva ori în situații absolut deosebite, mieuna încetișor. Nu pentru a cere ajutor sau a dori ceva, nuuuu … doar să se facă auzită … doar era o zombi … A intrat imediat în casa lejer, curajos, fără a i se citi pe chip cea mai mică teamă sau regret pentru spaima creată stăpânului casei … Ce am mai râs seara când o vecină ne-a spus râzând cum domnul … tata, om în toată firea, a stat minute în șir printre blocuri, căutându-și disperat pisicuța, descriind-o tuturor pe care-i întâlnea, întrebând în stânga și-n dreapta dacă nu zăriseră pe undeva o pisicuță neagră, cu mustăți mari si urechi așijderea …
Când s-a întâmplat ca o singură dată să plecăm de acasă cu toții, pentru două săptămâni, a trebuit ca Zombi să locuiască pentru două săptămâni la o prietenă care avea deja o pisică. Cred că a fost prima dată în viața ei de pisică când Zombi a tras o spaimă zdravănă. De cum a intrat în acea casă s-a cățărat într-o secundă pe șifonier și cum cealaltă pisică se arăta, Zombi își scotea ghearele și i se ridica părul exact așa cum văzusem în desenele animate cu Tom și Jerry, iar din gură îi ieșeau niște sunete de animal preistoric …
Prin ce a trecut inimioara ei în aceste două săptămâni cred că nici un suflet de pisică nu ar vrea să-si amintească vreodată. S-a hrănit cu aer și câteva picături de apă … Asta și pentru că Zombi – am uitat să vă spun – era și este extrem de curată, își face nevoile numai în tăvița ei pregătită anume, dar, de data aceasta, pe șifonier nu a mâncat mai nimic, și doar și-a udat buzele din când în când. Șifonierul colegei mele era intact când am venit s-o luăm acasă pe Zombi. Ce bucurie pe ea atunci, cum ni s-a lipit la piept, cum ne mai torcea ca un tractor și cât de drăgălașă era.

Nu o vom uita niciodată pe Zombi nici cum ne aștepta ea, lângă ușă, de îndată ce intram în casă, cum fără a mieuna atunci când îi era foame apărea lângă frigider, ridicând capul în sus, dând mereu din cap ca și cum ne spunea că acolo era mâncarea ei … și câte și mai câte de acest fel.
După câțiva ani buni de bucurii și viață dulce atât pentru familie cât și pentru pisică fiica mea a ajuns în Spania ca profesoară de limbă engleză. Dorul de Zombi nu a părăsit-o și m-a obligat ca la prima mea călătorie în Spania să i-o aduc pe negruța-Zombi. Băieții crescuseră și ei, au fost de acord ca Zombi să călătorească până în Spania. Așa a urmat vaccinarea pentru o asemenea excursie, plata de 50 EURO pentru drumul cu avionul. În avion a fost foarte liniștită, ghemuită în cutia de transport, privea temător în jurul ei, dar curând s-a obișnuit, a și mâncat un triunghi de brânză topită, a dormit. Pot spune că i-a plăcut călătoria cu avionul. Ajunsă la Madrid, repede-repede a luat în stăpânire noua locuință, și-a zărit tăvița pregătită special pentru ea, luând-o și pe ea în stăpânire.
Al doilea moment nefericit, pentru Zombi după locuitul pentru două săptămâni pe șifonierul unei familii care avea deja o pisicuță a fost momentul în care lui Zombi i s-a prezentat un frumos motan spaniol. Trebuia ca un așa exemplar ca Zombi să aibă și pui la fel de frumoși și năzdrăvani ca ea.
Ei bine, întâlnirea a fost cumplită pentru Zombi. Degeaba ii dădea târcoale motănelul spaniol. Zombi avea aceeași figură nefericită: gheare încleștate, sâsâit de șarpe, părul ridicat în sus de frică, de neputință, de ciudă, numai Zombi știe care era motivul acestei întruchipări și nici nu ne-a spus vreodată. Și acesta a fost unul din secretele ei, secret nedivulgat sau neînțeles vreodată de noi, oamenii! Până la urmă s-a produs împerecherea, discret, noaptea, departe de ochii stăpânilor-oameni curioși. Eeee … chiar prea curioși.
Ce mamă a fost Zombi! Desăvârșită! I-a îngrijit pe cei doi puiuți cu grijă de adevărată mamă, îi supraveghea atent, n-a dormit zile și nopți, la cel mai mic zgomot avea un ochi deschis, gata să-i apere, să-i salveze, eventual … Cât de drăguță era, cum își strângea puii lângă ea. Cu câtă seriozitate îl lua de ceafă pe un puiuț, îl așeza lângă ea, alerga imediat după celalalt și intre timp primul fugea în sens opus. Se vedea că era obosită și parcă, plictisită (?!), dar nu renunța, își privea puii cu dragoste, iar cu conștiinciozitate de mamă perfectă își continua supravegherea …

Alt puiut ZombiUn puiut de Zombi  Un moment de linistece priveliste   Cât de grijulie era și cu noi prea mulții ei stăpâni ca atunci când unuia dintre noi nu ne era prea bine, Zombi știa să tacă, să ne stea alături și așa cum se spune despre pisici știa să îndepărteze durerile … Cât de curioasă este ori de câte ori se pune în funcțiune imprimanta, încă nu a descifrat misterul imprimantei și sare de la computer la un capăt al imprimatei, se uită curioasă la cum apare hârtia și din nou face drumuri de la un capăt la altul al imprimantei. Cred că va rămâne o necunoscută totală pentru ea. N-o sa înțeleagă niciodată ce se întâmplă, chiar dacă dă cu lăbuța de fiecare dată pe hârtia care apare și care brusc dispare și zgomotul o duce din nou în cealaltă parte a imprimantei …
Întrucât în casa noastră se citește mult, nu se putea ca Zombi să nu iubească mult cărțile. Moțăie sau chiar își face somnul pe cărți, stă pe laptop, îi face bine căldura routerului pe care adoarme sau stă acolo ore întregi privind în jurul ei…
Stă ca o băbuță la fereastră, numai când plouă sau tună și fulgeră fuge de la fereastră și se ghemuiește lângă noi, uitându-se, nu înfricoșat, dar scârbit, întrebându-se, parcă, cum de suportam, noi, oamenii stropii care bat în geam.
O iubim pe Zombi, ne-a încântat vreme de 12 ani și încă ne încântă cu giumbușlucurile ei, cu felul ei de a fi, cu aceleași mustăți și urechi mari, semețe, impunătoare care-i dau acea notă de superioritate, de faraoană egipteană.
Zombi își arată mai greu dragostea față de noi, stăpânii-oameni, însă ne liniștim repede și ne gândim că deși este o pisică Zombi nu poate fi decât o pisică fericită.
Oare, ce ar răspunde Zombi dacă ar fi întrebată?

Routerul

Zombi si Biblioteca   Draguta Zombi

 

Jurnal

Nina

De ce ne place Nina ?NINA, CATELUSA CEA BUNA
Pentru că este bună, blândă, isteaţă, jucăuşă, sfioasă, temătoare, atentă, ştiind să te bucure prin „giumbuşlucurile” pe care le face ca să te mulţumească pentru hrana şi mângâierile pe care i le dai. Vrea să-ţi mulţumească, să-i simţi recunoştinţa, întocmai ca un om. Îţi sare în faţă, te îmbrăţişează cu labele, sare în sus de bucurie când te vede, face tumbe, modul ei de a te „mângâia” …
Nici nu ştiu când a apărut căţeluşa Nina alături de încă vreo 3-4 câini maidanezi de pe lângă blocul nostru. Deşi stătea alături de grup, ea nu lătra niciodată, nu se repezea niciodată la mâncarea oferită de mulţi dintre vecinii mei. Aştepta, stătea deoparte. Dacă mai rămânea ceva de mâncat, bine, dacă nu, se resemna, cuminte. Din acest motiv, credem că fizic, Nina este mai mică, mai slabă. Are chiar şi o soră, o rudă rea, ca şi la unii oameni, pentru că dacă primesc doar ele două, fiecare în parte, două porţii de mâncare identice, total separate, sora cea rea îşi lasă propriul pachet, aleargă la porţia Ninei pe care o mănâncă mai întâi, alungându-şi sora cu cruzime, iar apoi îşi termină şi propria porţie, lăsându-şi sora nemâncată. Nina nu insistă, o priveşte, aşa cum privesc şi oamenii câte un … ne-om ! Cu indiferenţă, dar şi cu milă. Oare, Nina se uită la sora ei chiar cu scârbă ? Da, cred că şi câinii îşi privesc rudele cu sârbă. Şi Nina se uită la sora cea rea cu scârbă ! Ca şi-n viaţa oamenilor. Perfect adevărat. Câteodată eşti complet dezarmat şi-ţi mai rămâne doar privirea …
De altfel, din fotografie se vede diferenţa de talie dintre ele cât şi faptul ca sunt surori.

NINA CU SORA EI CEA REA Nina impreuna cu sora ei cea rea

Oamenii au observat, astfel că, după ce erau hrăniţi cei mulţi, o chemau pe Nina deoparte şi-i ofereau şi ei câte ceva.

Este Nina o căţeluşă proastă ? Nicidecum ! Este chiar foarte inteligentă dacă te gândeşti la multe din acţiunile ei foarte judecate : să te însoţească dimineaţa la staţia maşinii, să aştepte să urci în autobuz şi numai după aceea o vezi plecând, să „râdă”, efectiv, când te zăreşte, alergând înaintea ta când vii spre casă, să te înconjoare de câteva ori, sărind în faţa ta, parcă „tropăind”, exact ca o iadă, cu paşi mărunţi, în faţă şi în spatele tău, fericită că te vede, însoţindu-te până la uşa blocului.
Aţi observat cum câinii aleargă, lătrând, după maşini? M-am amuzat întotdeauna când am observat cum toţi câinii sunt „enervaţi” de roata maşinii care se învârte, se învârte, fir-ar ea sa fie de roată, fără voia câinilor … Aţi observat că aproape toţi câinii îi latră … numai pe unii. Ştiu ei bine, maidanezii, de ce. Aţi observat cum câinii maidanezi îşi latră „neamurile”, pe acei câini de rasă, când sunt pe stradă cu stăpânii lor ? Frustrare „sociala”, ca si la oameni. Ei, bine, Nina noastră nu latră după maşini, oricât ar „agasa-o” şi pe ea roata maşinii care se învârte fără sa-i ceară voie, chiar dacă grupul ei o face, ea nu latră niciodată pe nimeni, deşi unii dau picioare câinilor maidanezi, de câte ori nu-i vede nimeni. Dacă, însă, Nina consideră că este un pericol iminent, un rău insurmontabil, atunci latră, aleargă de colo-colo, se agită destul spre presupusul rău. Dacă în acea clipă te vede, nu uită să „te salute”, dar îşi continuă „activitatea” lătratului, se pare, o treabă foarte serioasă pentru ea, în acel moment şi de aceea, atunci, te neglijează până ce se încheie evenimentul …
Nina chiar este prietenă cu câinii de rasă de prin blocurile noastre, ea este prietenă şi cu stăpânii acestora. Şi de la aceştia primeşte de mâncare. Toată lumea o iubeşte. Eram îngrozită atunci când era cât pe aci să se voteze o lege nemiloasă prin care primeai amendă de 5000 lei în cazul în care hrăneai un câine maidanez. Acum, o nouă pacoste pe câinii maidanezi, campania de „terminare”. Imediat, câinii de pe lângă blocurile noastre au simţit situaţia. Aşa, am văzut câini trişti, apatici, cu privire spre, parcă … alte zări. Au simţit. Toţi. Unii, cred că s-au ascuns, pe unii i-au salvat oamenii, luându-i pe la casele lor. Aşa a avut noroc şi sora cea rea a Ninei. Ca şi la oameni, tupeiştii au mai mult noroc. Acum, Nina este singură. Pot spune că într-un fel este fericită, este mai grasă, mai liniştită, mai curată. Suspicioasă, cred că este foarte greu să pui mâna pe ea. Poate, acesta este norocul ei.

M-am mutat şi eu din blocul pe lângă care stătea Nina, dar am mai venit de câteva ori s-o văd, să-i aduc de mâncare. Nina mă însoţea până la noua locuinţă, bucuroasă că mă revăzuse. După câteva timp am găsit-o pe Nina în faţa noii mele locuinţe. Deşteaptă, Nina. Ea singură mă găsise. Stând aşezată pe lăbuţe, precum în fotografia pe care v-o transmit, aştepta în faţa scării blocului meu. Am fost nespus de bucuroşi când am văzut-o aşteptând, cuminte. La revederea noastră nu ştia cum să ne mai înveselească, efectiv. Cu aceleaşi manifestări cunoscute, sărind în sus de bucurie, dând din cap, strănutând, râzându-i ochii, toată faţa, înconjurându-ne de câteva ori, îşi manifesta bucuria revederii.

Este o încântare s-o vezi cât se bucură, la rândul ei, să ne vadă. Te înveseleşte şi-ţi alungă supărările, dacă ele există, prin manifestările ei simple, dar foarte semnificative, legate evident de bucuria regăsirii, de dragoste sinceră, fără prefăcătorie. De atunci, şi-a făcut un obicei şi revine în faţa scării noastre, aşteptându-ne deseori. Vecinii noştri de acum au început s-o îndrăgească şi ei, o hrănesc. Mulţi ne spun că deseori Nina stă în faţa blocului nostru şi ne aşteaptă chiar câteva ore, deşi ea este hrănită de alţii… Dacă nu apărem, după un timp pleacă tristă, mergând agale, încet, încet…
Cât de rău îmi pare că nu pot să o iau pe Nina la mine. Motive serioase. Există vreo persoană care s-o adăpostească pe Nina? Mare păcat ar fi ca Nina, suflet bun şi blând să moară altfel, decât de bătrâneţe.
Dacă există vreun amator în a o adopta pe Nina, redacţia ziarului poate sa transmită adresa mea de email. În mod sigur vă va apăra casa daca aveţi o curte, şi tot aşa de sigur este că Nina vă va încânta zilele !
Vali Constantinescu

Articol aparut in revista „formula AS” : http://www.formula-as.ro/2014/1111/din-lumea-necuvantatoarelor-12/nina-17530

(Din pacate Nina a ajuns intr-un adapost si mi s-a spus ca nu manca, statea retrasa intr-un colt. Exact asa cum o stiam, o catelusa cuminte, ascultatoare, banuitoare si suspicioasa permanent pe oricine)

Jurnal

Murgași -Micul Paris rural al anilor’30

Părinților mei, Natalia și Filip Lupeanu

După mulți ani, am ajuns în comuna Murgași – Dolj, satul copilăriei mele și satul de suflet al părinților mei. Sat îndrăgit și de mine după povestirile tatălui meu căruia tare îi mai plăcea să povestească. Avea un har în a povesti … îmi pare rău că nu l-am descusut mai mult. În timpul vacanțelor petrecute în sat, la rude, am vrut să retrăiesc ce mi se povestise cu atât drag despre oameni, locuri, întâmplări deosebite din viața părinților mei care nu se înstrăinaseră de sat deși, pentru a ne oferi o viață mai bună, nouă, celor patru copii, hotărâseră să ne stabilim la oraș. Această decizie a fost luată mai mult din dorința mamei care vroia ca și copiii ei să învețe carte și-l convinsese pe tata că numai la oraș, în capitală se poate face carte serioasă.

Murgașii și-au meritat cu adevărat numele de Micul Paris. Așa era recunoscută comuna Murgași pe o rază de câțiva kilometri.

Cum să nu fie așa când aici se trăia puternic, era viață cu adevărat.

Aici se jucau cele mai renumite hore, cu sârbe și jocuri oltenești, cu hora-nainte condusă de flăcăii satului neîntrecuți de nimeni. Acolo unde se jucau horele se vorbea de colbul locului care forma o pânză albă înaltă de doi metri de nu te mai vedeai, dar nimănui nu-i păsa; aici erau lăutarii cei mai buni, arvuniți cu mult timp înaintea marilor evenimente la care veneau tineri – băieți și fete – din câteva sate. De Sfântul Ilie nu era o sărbătoare mai mare pe care să n-o știe tinerii din câteva sate dimprejurul Murgașilor. Mergea vestea din sat în sat și de abia se așteptau întâlnirile pentru distracție. Era o mare curiozitate să vadă ce le-au mai pregătit murgășenii … Cum, oare, se dădea vestea, cum de se afla rapid despre festivitățile din Murgași, de se strângea o mare de oameni când era vremea căruțelor, nu-mi pot închipui.

Fetele satului nu erau mai prejos decât băieții. Aveau aceiași poftă de joc, jucau fără oprire horele oltenești, erau neobosite ca și partenerii lor, luptându-se să fie alese pentru flăcăii care luau hora-nainte pentru că aceia erau cei mai buni – frații Ilie și Filip nu aveau egal, erau cei mai de temut tineri ai horelor anilor ’30 din Murgași. Pe marginea horelor stăteau mamele gătite foc, în ii deosebite, scrutându-i cu privirea pe flăcăii care s-ar fi potrivit cel mai bine pentru fetele lor.
În aceste timpuri, iile murgășencelor erau fără egal, erau neasemuit de frumoase: pânza topită, specială, modele rare erau cusute cu fir de borangic, în culori vii. Etalarea iilor era un motiv de laudă, dar și de invidie printre fetele de măritat. De la o sărbătoare la alta apăreau alte modele, alte culori, se „furau” pur si simplu modelele de la o persoană la alta, se combinau, se amestecau așa încât la următoarea întâlnire altă ie sa fie pe primul loc, cu alt colorit, altă combinație de culori, alt model. Era ceva nemaipomenit în întrecerile acestea între creații, cu broderii deosebite. Așa cum doamnele din București își etalau mătăsurile aduse din Parisul pe care-l copiau, tot așa si murgășencele își etalau iile deosebite de care erau mândre căci ele erau primele care le purtau în satul lor.
Murgașii se lăudau cu flăcăii satului, înalți ca bradul, vrednici și iuți la joc ca și la muncile satului. Era o obișnuință și ca tinerii olteni săraci să plece de timpuriu la oraș cu dorința de a face bani ca să-și ajute familiile. Și unde se puteau face banii dacă nu în capitala țării ?! Cei mai isteți și dornici de realizare plecau din satul natal la București și de la 11 ani când își începeau munca cu cobilița. Așa au făcut mulți și au reușit, ajungând ca la 18 ani să fie buni de însurat cu o avere frumușică făcută prin muncă asiduă și pe cont propriu. Însa, pentru acești tineri, cu munca la oraș, timp de câțiva ani buni, ziua de muncă începea la 3-4 dimineața … Erau vremuri grele, dar cine își știa scopul putea obține ceea ce dorea.
Ca și orașul Bucureşti recunoscut ca „Micul Paris” datorită atmosferei de Parisul francez – sub toate aspectele – vestimentație, gesturi, accesorii cotidiene aidoma celor din Paris, spiritul negustoresc precum și uimirea existentă pentru cei care observau această atmosferă la fel si Murgașii părinților mei din anii ’30 erau într-o continuă schimbare, cu iile cele mai frumoase, cu „lupta” aceasta frumoasă între fetele satului cu ii rare, deosebite, cu gospodării bogate, făcute de oltenii-negustori ai satului, cu horele cele mai reușite, cu muzica cea mai bună, cu nunțile cele mai deosebite, cu mâncăruri rafinate, de poveste, cu mirii la fotograf, cu lăutarii cei mai renumiți, cu o Bancă.

Ei, da, în Murgași a existat și o Bancă! Banca moșierului Marinescu care deodată a dat faliment, oamenii pierzându-și economiile. Atunci murgășenii au fost debusolați total. Tatăl meu a fost unul din cei care nu s-a lăsat păcălit, deși era mereu îndemnat de moșier să-si depună banii la Banca sătească, vorbindu-i-se de beneficiile pe care le-ar fi avut mai ales el, tânăr negustor …
Era ceva inedit în Murgași, un amestec de rustic cu modern. Oamenii satului simțindu-se mândri, plăcându-le să fie mândri de-i uimeau pe cei care vedeau cum denumirea de „Micul Paris” li se potrivea de minune. Tot satul urmărea să nu dezamăgească niciodată. Era ca o întrecere nespusă, dar înțeleasă de toți.
Era în fiecare murgășean o dorință de A AVEA, A FI, A (te) DEPĂŞI. Mi se pare fantastică o asemenea gândire mai ales pentru că vine dintr-un sat și de acum 90-100 de ani.
Până și numele oamenilor din satul Murgași sunt cu totul deosebite, românești și foarte frumoase, parcă luate din cărți, căutate anume. Sunt mulți care se numesc Ion, Gheorghe, Maria, ceea ce este ceva firesc, de înțeles, dar nu la acestea mă refer. Ci, la nume precum numele părinților mei Natalia si Filip ! Mi se par nume deosebite pentru niște țărani. De asemenea: Adela, Verona, David, Aurora sunt nume alese, nume boierești. Cum de își botezau copiii cu nume atât de frumoase niște țărani, dintr-un sat din România, acum o sută de ani ?

Pentru mine este tot un mister, dar aș spune, totuși, că este un mister caracteristic Micului Paris – Murgași.
Oamenii au încercat să transmită, să păstreze de la cei mai bătrâni obiceiurile frumoase, mândria aceasta oltenească. Cu toate acestea, războiul, apoi comunismul au distrus încet-încet lucrurile frumoase. Au mai fost perioade frumoase în care oamenilor le-a mai venit cheful de viață, dar acum era o altfel de muncă, o altfel de întrecere, forțată.
Horele erau din ce în ce mai rare, adevărații virtuozi au fost înlocuiți la început cu magnetofoanele și muzica modernă … În timp, horele au fost înlocuite cu activitățile de la Căminul Cultural unde se vedeau filme la sfârșit de săptămână, unde exista o bibliotecă de unde se împrumutau cărți. Până și frumoasele ii au fost înlocuite cu rochii de oraș. Parcă era o rușine să mai apară cineva îmbrăcată cu o ie.

Murgașii, însă, nu se lasă. Din nou vor să fie cei dintâi.

Dau o croitoreasă de mare forță care creează o vestimentație pentru murgășence, de se duce vestea peste șapte sate. Era vorba de o croitoreasă-unicat – Verona lui David. Locul iilor a fost luat de modelele inventate, foarte moderne sau/și în pas cu moda vremii. Verona era un creator de modă „avant la lettre”. Avea o inventică de rămâneai uluit. Mai mult, lucra cu o repeziciune fantastică. Reușea modelul din prima, rar făcea probă. S-a dus vestea astfel încât tinere din satele învecinate veneau să învețe meserie cu Verona. Se făcea programare, vroiau să fie primite ca novice. Stăteau la ușă, făceau coadă. Am prins de câteva ori pe timpul vacantei de vară câte 2-3 tinere care stăteau lângă mașina de cusut a Veronei „furând” meseria, cerând sfaturi, îndrumări. Așa s-au format în Micul Paris sătesc – Murgași sute de croitorese pentru multe sate învecinate. Însăși Verona, o croitoreasă de țară, mergea prin sat îmbrăcată deosebit de frumos. Iarna, chiar și la 80 de ani, înainte de moarte am văzut-o îmbrăcată ca o cuconită de oraș, cu cizme, fustă groasă, nicidecum cu palton, numai cu un cojocel-ilic – marca Verona, împodobit cu găitane colorate. Și mai avea tanti Verona ceva deosebit: vocea ! Avea o voce uluitoare. Nu pot s-o redau, trebuia înregistrată. Dar, probabil că la asta nu s-a gândit nimeni: ușor-tărăgănat-rârâit-mirat-întrebător-cântat. Era ceva senzațional !
Pentru anii comunismului trebuie să amintesc de un șef CAP, un om muncitor, dedicat intereselor satului, realizându-se multe în acea perioadă. Mi-l amintesc pe nea Nae și tare bine îi mergea comunei cu el la cârma CAP. Din nefericire, a plecat din lumea asta mult prea grăbit …

Tot pe atunci era un asistent medical extraordinar care trăia în Murgași. Știa meserie serioasă și nu a fost om în satul Murgași care să nu apeleze măcar o singura dată la el și să nu trateze cu dăruire și afecțiune multe necazuri de sănătate. Afecțiunea lui evidentă față de pacienți, vindeca pe jumătate … Aflu că și astăzi, deși la pensie este chemat în continuare, de săteni pentru rezolvări rapide, absolut necesare. Este vorba de Sandu Ploaie. Ți-e mai mare dragul când îi auzi pe oameni spunând: „al lui Ploaie, sigur, mergi la el” …. Sau: „ai fost la al lui Ploaie? ” Îmi pare rău că în vara aceasta nu l-am întâlnit, poate la anul …
S-a mai reușit o performanță în anii comunismului: învățământul. Cu scuze pentru alți profesori, eu îi numesc acum numai pe soții Elena si Constantin Draica pentru că baza examenului de admitere la liceu era constituită din limba română și matematică. Generații de elevi reușeau cu brio la cele mai bune licee din Craiova mândrindu-se cu fosta profesoară de limba română, Elena Draica, aceea care îi învățase limba și literatura română.
Iar câțiva murgășeni care muncesc în Italia își amintesc acum de orele de limba română și declară că știu corect limba română datorită doamnei Draica, o profesoară de excepție din Murgași – Dolj.
Murgașii se pot mândri și cu Biserica satului de la 1883 (vă leat 7391 după cum se vede in fotografie), Biserică frumoasă pe care mi-o amintesc întocmai din copilăria mea. Intrând in bisericuță ești impresionat de icoane, de picturile învechite, dar care dau un aer de autenticitate veche, românească. Citim că Biserica a fost renovată „interior și exterior” în anul 2003 de preotul Văduva Constantin.
Alt lucru care mi se pare, din nou, extraordinar pentru Murgași este cimitirul eroilor satului – tinerii morți în cel de-al doilea război mondial care sunt comemorați an de an la Înălțare. Eroii satului au locul lor, distinct, în curtea Bisericii satului. Nu poți, trecând pe lângă pietrele funerare, să nu vezi tinereți frânte și să nu speri că o lacrimă și o lumânare aprinsă să-i ajute acolo sus, unde sigur sunt ca ei să vegheze asupra satului lor.
Multe mi-a mai povestit tata despre rușii și nemții întâlniți chiar de el în al doilea război mondial, despre „aventurile” micului oltean venit la București la 11 ani, despre răboj, despre restaurantul cu două intrări și țiganca profitoare de naivitatea micului negustor, despre istoria cu muștarul adus în Murgași pentru prima oară de tatăl meu și cum a fost de apreciat de murgășeni …
Casele murgășenilor sunt foarte frumoase, curate, cu multe flori, iar în partea din spate se pot vedea serele de care se îngrijesc. Sunt case țărănești specifice unui sat românesc, cu gospodării de oameni vrednici, așa cum au fost întotdeauna prin aceste locuri.
Ajungând în Murgași ești plăcut surprins să vezi casele frumos construite, adevărate case țărănești: nu sunt vile–kitsch din care să se vadă doar opulența. Cu foarte mici excepții, aici găsim case țărănești, specifice satelor românești, iar înăuntru, mai toate casele din Murgași sunt dotate cu toate facilitățile modernității: boilere, cu apă și căldură în casă, aproape că s-a renunțat la lemnele de foc pe timpul iernii.
Și din Murgași mulți tineri sunt plecați în străinătate, la muncă. Astăzi, Murgașii sunt și ei triști, pustii. Bătrânii țin gospodăriile. Mulți murgășeni, din păcate, și-au vândut pământurile, alții le-au lăsat de izbeliște. Sunt pământuri concesionate, cu pierderi mari mai ales pentru cei care nu locuiesc sau nu sunt în sat și au concesionat, dar nu prea au ce face. Dacă ar vedea ce se întâmplă cu pământurile lor, cu toată viața din Murgașii lor, acum, în 2017, s-ar întrista murgășenii duși de pe astă lume …

La revedere, Murgași – Micule Paris, pana la renașterea ta.

Cu speranță,
Vali (Lupeanu) Constantinescu
București 17 octombrie 2017

Articol aparut in Cotidianul Oltenilor de pretutindeni – Gazeta de Sud – Craiova http://www.gds.ro/gazeta-mea/2017-10-31/amintiri-din-murgasi,-micul-paris-rural-al-anilor-30/