Jurnal

Anul Centenar – Ziua Națională a României în Vietnam

DA-1  3SCENACLAR

AMBASADORUL  5FLORI 1FLORI 211okMUZICA10-da-3ROMANCUTZAMUZDA-22 - Copy (2) - Copy - Copy

CULINAR4CULIN 2

În 29 Noiembrie  2018 am sărbătorit Ziua Națională a României în Vietnam

Mi-ar fi plăcut să fiu în țară, în acest an Centenar.

Cu toate că sunt la curent cu toate relele din țara mea care continuă și acum, într-o așa zi măreață, totuși așa am simțit, parcă mi-ar fi fost mai bine în țară.

Viața, însă  ne rezervă cele mai neobișnuite cărări…

Recepția dată de Ambasada României din Vietnam de Ziua Națională a României, în Anul Centenar 2018 a fost și pentru mine o adevărată sărbătoare.

Încă de la început, de la Invitația primită din partea Ambasadei, apoi locul desfășurării evenimentului la Thang Long Ballroom, Melia Hotel – Sala de Bal Dragonul Zburător  fosta denumire a Hanoiului (Thang Long)

1  H -1

… Un splendid hotel cu o minunată Sală (de Bal), aranjamentele florale deosebite, steagul tricolor prins artistic pe tavanul sălii, muzica românească de care ne este atât de dor când suntem departe de țară și parcă, abia atunci o simțim deosebit de frumoasă și o apreciem cum se cuvine, totul a fost deosebit.

Scena unde s-au ținut discursurile însuflețite ale ambasadorului  României în  Hanoi, Valeriu Arteni și ale distinsului Ministru vietnamez era frumos amenajată, cu steagul tricolor, cu imaginea Arcului de Triumf.

Imaginea cu Arcul de Triumf , aleasă probabil, știindu-se că monumentul comemorează participarea României în Primul Război Mondial de partea aliaților.

De o parte și alta a scenei pe două panouri imense se puteau urmări  în  limba engleză discursurile celor doi diplomați.

Ne-am bucurat de multe melodii românești cântate cu măiestrie de doi artiști Români, tată și fiică.

Mâncărurile românești  precum și vinurile de acasă, o altă notă bună.

Prezente au fost și câteva delicatese din bucătării străine.

Tinere vietnameze, neobosite, dar și cu pricepere zburdau printre invitați oferind cu eleganță băutura preferată pentru fiecare.

Totul a contribuit la o ambianță de sărbătoare, cu discuții înflăcărate printre Români, au apărut și mici hore create ad-hoc.

M-am simțit bine și de mai multe ori în acea seară am exclamat cu mândrie ”Bravo, România”.

Cred că a fost o adevărată sărbătoare pentru toți Românii veniți la această întâlnire anuală.

Mulți au dorit să se întâlnească unii cu alții, Români cu Români, să-și mai aline dorul de acasă care există, chit că ei se simt bine aici printre vietnamezii care ne iubesc și mulți dintre ei au fost și prin România.

Așa că în hora încinsă spontan s-au aruncat cu multă dexteritate în acest joc popular  românesc și câțiva vietnamezi dornici de a-i bucura pe Români, cunoscându-le muzica și dansul.

Totuși o undă de tristețe m-a cuprins: lipsa mai multor Români de la această mare sărbătoare.

Sunt mulți Români care trăiesc în Hanoi de ani de zile și care nu au fost niciodată la Recepția anuală de adevărată sărbătoare a Zilei noastre Naționale.

Sunt mulți Români destul de stingheri, abia veniți în Hanoi și le-ar fi făcut bine o asemenea invitație.

Cred că dacă ar fi știut, ar fi venit și Românii din Saigon pentru o asemenea întâlnire.

Sunt destui Români în Vietnam.

Prea puțini la Sărbătoarea noastră Națională.

Aceasta și prin comparație cu sărbătoarea națională a R.S. Vietnam din România  unde era plină ochi de vietnamezii care muncesc sau trăiesc în România, veniți la sărbătoare lor națională, cu copiii lor.

Poate, în anii următori vor fi invitați mai mulți Români  la recepția Zilei noastre Naționale în Vietnam.

Sunt sigură că Românii s-ar bucura.

Sunt sigură că ar face bine României.

Sunt sigură că și străinii invitați – diplomați sau nu – ar schimba idei, ne-am face remarcați, s-ar înnoda relații benefice  ȘI  României.

 

De chiar 1 Decembrie 2018 a fost o încântare vizita la  Templul Literaturii din Hanoi.

Detaliile nu vor lipsi de la această lecție de istorie a bravului popor vietnamez.

Deocamdată câteva imagini

DSC06217DSC06228DSC06226DSC06232

 

 

 

Reclame
Jurnal

Eu atât am avut de spus!

Imagini cu câteva licee din București – sursa Internet

Motto:
Liceu, – cimitir                  Liceu, – cimitir                  Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –           Cu lungi coridoare –         Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori           Azi nu mai sunt eu           În lume m-ai dat
Şi examene grele…        Şi mintea mă doare…       În vâltorile grele,
Şi azi mă-nfiori               Nimic nu mai vreu –          Atât de blazat…
Liceu, – cimitir                Liceu, – cimitir                     Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!           Cu lungi coridoare…          Al tinereţii mele! – George Bacovia

Poveste inspirată din realitatea anilor ’60.

Preambul.

Se spune că perioada comunistă a fost una rea pentru România. Eu cred că așa a fost de multe ori, dar cred că s-au făcut și lucruri bune în perioada comunistă. Însă, cred sincer că prostia este emblema comunismului. Dacă nu era prostia poate, poate se reușeau lucruri mult mai bune, în multe sectoare ale societății românești.
De aici și limbajul specific comunismului, acea limbă de lemn caracterizată prin clișee lingvistice, cuvinte încremenite, un limbaj uniform și inexpresiv însușit și de elevi, profesori, oameni cu funcții înalte, părându-li-se multora chiar o indecență dacă nu foloseai anumite clișee, cuvinte banale care și repetate  scoteau la suprafață  Urâtul și Răul!

*

Eu atât am avut de spus!

Silvia era o fată timidă, cuminte, așezată.
Avea 14 ani și în urma examenului de admitere la liceu reușise pe locul 13 la unul din liceele centrale din București. Era atât de mândră de reușita ei și de abia aștepta începerea anului școlar. Un nou început, o nouă etapă, anul I de liceu!

Încă din prima zi de școală, Silvia a fost dezamăgită. Din cei 40 de elevi ai clasei, vreo 35 se cunoșteau între ei. Absolviseră școala generală împreună. Celelalte patru eleve împreună cu ea veneau din alte școli, erau ca niște intruse în această clasă. Erau vizibil nedorite. În fiecare recreație se formau grupuri – grupuri din cei 35 de elevi care comentau, râdeau, vorbeau șoptit, izbucneau în râs, aruncând ocheade către una sau către toate cele cinci eleve …

Silvia împreună cu celelalte noi colege și în recreații stăteau în băncile lor, băncile din fundul clasei, vorbid încet, fără să râdă, fără să se uite în stânga sau în dreapta. Se simțeau îngrozitor, stinghere și triste în fiecare zi, de abia așteptau să se termine orele.

Profesorii, parcă, erau la unison cu elevii clasei a VIII-a A. Cei 35 de elevi erau strigați pe numele mic, priviți cu indulgență, glumeau și râdeau împreună cu profesorii lor.
Dacă una dintre cele cinci eleve lua vreo notă de 9 sau 10 era întrebată cu cinism chiar de mai multe ori în zi: „Ai copiat ? ” – Cum ai obținut tu nota asta?”– dacă era vorba de un extemporal. „Cine ti-a suflat” – dacă era o notă obținută la oral.
Atunci când Silvia a luat la extemporalul de chimie nota 10, acolo unde era o profesoară îngrozitor de rea și la care toată clasa avea note între 5 și 7, sau din când în când apărea vreun 8, elevele clasei au fost chiar furioase și țipau, efectiv: ”NU se poate!”
Profesorii, parcă, erau orbi și surzi, eventual, spuneau blajin : Liniște, Liniște !

De parcă asta nu ar fi fost destul, diriginta clasei era fosta învățătoare a Silviei din clasele a I-a și a II-a. o învățătoare țeapănă, rece, distantă, care nu zâmbea niciodată. Probabail că fosta învățătoare își continuase studiile și devenise profesoară de geografie. Și ca dirigintă fosta învățătoare era la fel de sobră și distantă față de elevii ei, fără a înțelege ce se petrecea în clasa ei.
(din clasa a III-a, Silvia a avut o perioadă fericită cu o învățătoare apropiată, așa cum trebuia să fie primul îndrumător de copii).

Acum, la liceu, pentru Silvia revenise coșmarul din primele două clase primare. Venea tristă la liceu și pleca și mai întristată.
Va rezista în această școală 4 ani de zile?
Se va schimba ceva? Când?

UTC-ul era în floare în liceele din România. Copiii se comportanu ca și cei mari. Erau învățați să pârască, să-și pârască și pe cei mai buni prieteni, să se atace pentru ce miri ce, să-și arate puterea mai ales dacă părinții erau ceva pe la Partid, ș.a.m.d.

Clasa a VIII-a A în care era Silvia era plină de domnișoare care-și modelau vocea la o ședințele UTC, vorbeau altfel, prețios, alegându-și cuvintele, cât mai banale, clișee repetate pentru a părea interesante, așa cum erau învățate din fragedă copilărie.

Una dintre mamele celor cinci eleve care erau parcă în surghiun și nu într-unul din cele mai bune licee din București, a avut curajul să-i vorbească dirigintei mult prea sobră pentru funcția ei de dirigintă despre situația celor cinci eleve din clasa ei.

Diriginta, aproape de sfârșitul primului trimestru – luna decembrie a anului școlar  a organizat o ședință cu elevii, profesorii și părinții.
Această ședință a facut-o fericită pe Silvia. A scos în evidență urâțernia unor elevi de 14 ani.
Diriginta deși era atât de departe de ceea ce se întâmpla în clasa pe care o păstorea nu a spus nimănui de ce era organizată această ședință.

La întâlnire, în fața tuturor a prezentat situația, corect, exact, dând exemple din situațiile dureroase trăite de cele cinci eleve care erau practic discriminate, iar colegii lor și profesorii făceau front comun.
La început s-a auzit un murmur prelung, apoi cu glasuri din ce în ce mai puternice: „Cine, cine a spus așa ceva?”
„Care este mama care a spus așa ceva, cum se poate?”
„La noi ? Nu-i adevărat”.
Profesorii, indignați, și ei: „Cine este?” „Cine a spus așa ceva?” , „Să vorbească aici, să spună „…

În continuare diriginta, distantă, dar un om corect, până la urmă, a liniștit spiritele și a cerut ca mai întâi să vorbescă câțiva dintre cei 35 de elevi. S-au desfășurat cum știau ei mai bine: și-au modelat vocea ca la UTC, vorbeau prețios și înfierau, condamnau tot ce puteau, pe cele cinci eleve, pe mama care a vorbit, etc., etc.
A luat cuvântul secretara UTC – Alexandra(numele este real pentru că nu se poate uita). Înaltă, subțire, prefăcută, un caracter mizerabil.
Iar, fraza repetată de zeci de ori de această creatură Eu atât am avut de spus! a rămas în memoria Silviei pe tot parcursul liceului și mai departe, în toată viața ei.
Această propoziție a transmis-o mereu și mereu de cate ori se ivea ocazia, tuturor cunoștințelor, copiilor ei, devenind o frază care se potrivea de minune unor întâmplări trăite,  unor evenimente, chiar si unor discutii banale sau nu. Era vorba de un un clișeu tipic comunist, dar Alexandrei i se părea, probabil, că este ceva înălțător, care o deosebea de ceilalați și de aceea îl repeta cu obstinație: Eu atât am avut de spus!
După ce a criticat dur, a înfierat proletar notele mici, cum elevii erau timorați de profesorii atât de pretențioși, dând exemplul profesoarei de chimie care le cerea atât de mult … dar a uitat să spună că Silvia obținuse nota 10 chiar la această profesoară foarte pretențioasă si mult prea rea.
Iși încheie discusul cu: Eu atât am avut de spus!

Mai vorbea un elev, încă unul, dar Alexandra se repezea, sublinia ceva și încheia cu … ați ghicit: Eu atât am avut de spus!

Alexandra se ridica după fiecare vorbitor repetând ceea ce spusese deja și după două cuvinte fără importanță adăuga ințepat: Eu atât am avut de spus!

Profesoara de franceză, o adevărată doamnă prin prezența fizică și limbaj de aristocrat îi pune o întrebare, simplă. Alexandra răspunde scurt, indignându-se că, întrucâtva profesoara o apostrofa și încheie: Eu atât am avut de spus!

Noi, cele cinci eleve nu am mai apucat să spunem ceva. Nici nu prea doream, nici părinții noștri nu au spus nimic.
Lucrurile se cam lămuriseră. Comuniștii și progeniturile lor erau învățați cu minciuna, fățărnicia, dar erau învățați să-și recunoască unele abateri, să promită că nu se va mai întâmpla …
Așa și aici, au recunoscut ceva, oarecum și au promis că se vor comporta frumos cu noile colege, dar tot mai erau unii care se întrebau când mai tare, când mai încet, cine a spus ce se petrece în clasa a VIII-a A ?

Era prima zi când Silvia a plecat fericită acasă pentru că atunci, la acea ședință,  în fața tuturor  s-a văzut „valoarea” colegilor ei, cu Alexandra în frunte căreia si se spunea de atunci, mai șoptit, mai audibil, cam de toți colegii ei: „Eu atât am avut de spus!

A doua zi, în clasă, fără a se uita spre cele cinci eleve, Alexandra se agita, întrebând care mămică a putut declanșa ședința de aseară. Cele cinci eleve o priveau direct în față, fără să-i răspundă, iar, ea nu mai avea curajul obișnuit, își ocolea privirea, tupeul de până atunci dispăruse sau, în orice caz, scăzuse …

Profesoara de franceză, cred că era aproape de pensionare, de obicei mergea elegant, vorbea încet, într-o franceză impecabilă.

La prima oră de franceză, după minunata ședință, profesoara de franceză a intrat în clasă ca un fulger, a trântit catalogul și stând în picioare lângă catedră, se adresează direct Alexandrei: „ia, ascultă Alexandra, ce-i aia ca după fiecare propoziție să spui: Eu atât am avut de spus! Nu-ți dai seama cum a sunat repetarea acestor cuvinte, absolut idiot, de prisos, măi, măi, nu aș fi crezut din partea ta … ”

A urmat o morală ca la carte că întreaga clasă amuțise. Era mult prea respectată profesoara de franceză ca să mai poată cineva să spună ceva.

Bucuria cea mai mare a fost a Silviei. Ea, o elevă dintr-un cartier bucureștean observase banalitatea acestor cuvinte care scoateau în evidență prostia colegelor infatuate care se dădeau importante prin repetarea unor cuvinte absolut derizorii pentru că voiau să  iasă in evidentă.

Zilele următoare au fost mai bune, diriginta venea în clasă, în recreații  și își întreba elevii ce fac, cum o duc ?! Încerca să râdă, să vorbească cu elevii ei.
În clasă, atmosfera se mai schimbase, dar dacă una dintre cele cinci eleve venind la școală, se întâlnea pe stradă cu o colegă, nici nu era băgată în seamă …

După primul an de liceu, părinții Silviei au mutat-o la un liceu din cartier.

Ce bucurie, ce viață cu acei colegi, ce profesori minunați, cu nimic mai prejos decât profesorii din liceul central.

Chiar și la limba franceză Silvia avea un profesor excepțional. Era un domn profesor, fără eleganța profesoarei din liceul central al Bucureștilor,  dar elevii învățau o limbă franceză curată de la … Fernandel (actor francez de mare succes – 1903-1971), așa cum îl numeau elevii clasei a IX-B pe profesorul lor de limba franceză.

Adevărata viață de licean sosise și pentru Silvia.

Eu atât am avut de spus!

Jurnal

Zombi

Matură si serioasă  Mustati si UrechiCopiii își doreau o pisică. Așa că atunci când o colegă de birou ne tot ruga să-i luăm din pisoiașii abia născuți de pisica ei, imediat m-am gândit la bucuria pe care le-aș face-o copiilor mei dacă le voi aduce acel boț de carne. Cum am anunțat acasă, fiica mea a și venit la birou și a luat-o pe Negruță. Un ghemotoc pufos de un negru strălucitor fără cea mai mică pată albă, așa, acolo, o linie albă, un punctișor alb… Nimic, nimic. Aceasta deși frații ei erau bălani sau tărcați. În schimb avea niște urechi și niște mustăți … Ce urechi ! Ce mustăți ! Și unele și altele erau mari, lungi, mărețe, frumoase, impunătoare ceea ce îi dădea Negruței noastre un aer atât de solemn. Exact ce vroiau micuții mei ca să fie încântați și să se laude cu pisicuța lor care nu era o pisică obișnuită … Era o pisică ALTFEL ! Câtă bucurie pe copiii mei. Toată casa vuia a chicote, a râsete, se făceau comparații cu pisica lui Petre, cu câinele lui Victor …
Toți cei patru copii ai mei, o fată și trei băieți erau fericiți odată cu apariția ghemotocului negru. Câtă fericire pe noi toți începând cu acea zi. Micuța a stat foarte puțin liniștită și ascunsă. Destul de repede a ieșit din ascunzișul provizoriu și a început inspectarea casei. Să fi simțit ea atât de repede dragostea care i se acorda deja? Rapid luase în stăpânire fiecare colțișor. Se plimba agale, nu temător, doar prevăzător, dar trecea peste tot, din cameră în hol, din cameră în bucătărie, revenea de unde plecase, o lua în altă direcție și peste tot unde erau uși deschise pătrundea încet-încet. Se mai uita în urmă, dar înainta mereu, din ce în ce mai sigur, revenea de unde plecase și tot așa. Copiii mergeau după ea, se împleticeau unii după alții, distrându-se teribil, iar comentariile lor mă distrau pe mine : „Cât este de drăguță, uite la ea, nu are nici o frică, mamă, mamă deja devine stăpâna casei”… În câteva minute toată casa era inspectată.
Totuși o ușă rămânea închisă. Cu răbdare de pisică, zilnic, stătea ore în șir în fața acelei uși. Dacă era în altă parte, cum auzea că acea ușă se mișcă, micuța noastră sărea ajungând rapid în fata ușii rămasă închisă zile la rând. Era vorba de camera fratelui cel mare care o plăcea pe pisicuță, dar categoric, nu dorea să intre în camera lui.

Ei, bine, iacă-tă cum apare un conflict de interese … haha. Cine va învinge? Aș putea spune că Negruța, dar doar în prima fază.

Pisicuța a pândit și a pândit până când a reușit să intre în camera cu pricina. A inspectat, s-a plimbat, iar la venirea intempestivă a „proprietarului” camerei, pisica noastră nu a așteptat să fie dată afară, rapid a sărit pe fereastra deschisă care ducea în balconul apartamentului. În aplauzele și râsetele celorlalți trei, saltul rapid al negruței noastre pe fereastră l-a făcut și pe fratele mai mare să se amuze copios și de atunci să lase ușa deschisă, dar care nu mai era un ungher care să prezinte o curiozitate pentru pisica noastră …

Cate bucurii ne-a adus acest animăluț.
Fiecare membru al familiei cum venea acasă se ducea direct la … Zombi.
Da, așa a botezat-o fiul meu cel mic. Nici că putea fi un alt nume mai potrivit pentru mica negruță cu urechi mari și mustăți așijderea, cu manifestări iuți și neprevăzute care deja, după câteva săptămâni ne conducea, ne controla. Ea pe noi. Noi eram la cheremul ei. Ea era stăpâna casei. Nu era ea chiar vrăjitoare, dar stăpâna casei era cu siguranță. Totul se învârtea în jurul ei : unde e Zombi? A mâncat Zombi? Ai văzut-o pe Zombi? mamă ce sforăie … parcă trece un tractor prin fața casei … cuvinte pe care le-am tot repetat zile întregi, cuvinte pe care nu le vom uita niciodată nici unul dintre noi și de care ne distrăm și azi când ne aducem aminte.

Cât am tremurat cu toții atunci când am zărit-o plimbându-se grațios pe pervazul ferestrei, în exteriorul ei, noi locuind la etajul 6 … Ne uitam speriați unii la alții, iar ea ne privea mirată, parcă, întrebându-ne : v-ați speriat ? De ce ? Doar sunt o Zombi. Când am prins-o a doua oară pe pervazul din afară al ferestrei noastre de la etajul 6, deja Zombi se uita liniștită la noi că tot o spionam, iar ea știa bine ce face … mai ales că pe lângă 9 vieți pe care le are oricare pisică, ea este și o Zombi ! Uitam mereu, deh ! Defecte de oameni.

Acest eveniment nu a însemnat nimic față de ziua în care tatăl, conducându-și pe cei doi micuți școlari până la lift, i-a creat ocazia lui Zombi ca la deschiderea ușii aceasta să se furișeze pe scări …
Tatăl nu a realizat imediat că Zombi –o mare pișicheră–nu era în casă. Când și-a dat seama că pisicuța nu era în casă a fost disperat. A început să o caute pe Zombi, inspectând fiecare etaj, a căutat-o în jurul blocului, a întrebat pe toți vecinii, pisicuța nicăieri. Era sigur ca a înșfăcat-o vreun câine sau a călcat-o vreo mașină. Altfel, ar fi găsit-o imediat. Ea care nu ieșise niciodată din casă, unde să fie ?!
Disperat a revenit în apartament și nu–si putea închipui ce le va spune copiilor, cum le va explica dispariția micuței. Deodată, un mieunat firav, pierit, la ușă.

pozitie nobilaDeschizând ușa, Zombi stătea în poziția ei preferată de regină egipteană.
Deosebită era Zombi și pentru ca nu mieuna, chiar o smotoceau copiii, dorind s-o facă să miaune. Nimic ! Niciodată nu mieuna. Acum, singură, uitată, probabil, credea ea, în fața ușii, atunci, pentru prima oară și de atunci încă de câteva ori în situații absolut deosebite, mieuna încetișor. Nu pentru a cere ajutor sau a dori ceva, nuuuu … doar să se facă auzită … doar era o zombi … A intrat imediat în casa lejer, curajos, fără a i se citi pe chip cea mai mică teamă sau regret pentru spaima creată stăpânului casei … Ce am mai râs seara când o vecină ne-a spus râzând cum domnul … tata, om în toată firea, a stat minute în șir printre blocuri, căutându-și disperat pisicuța, descriind-o tuturor pe care-i întâlnea, întrebând în stânga și-n dreapta dacă nu zăriseră pe undeva o pisicuță neagră, cu mustăți mari si urechi așijderea …
Când s-a întâmplat ca o singură dată să plecăm de acasă cu toții, pentru două săptămâni, a trebuit ca Zombi să locuiască pentru două săptămâni la o prietenă care avea deja o pisică. Cred că a fost prima dată în viața ei de pisică când Zombi a tras o spaimă zdravănă. De cum a intrat în acea casă s-a cățărat într-o secundă pe șifonier și cum cealaltă pisică se arăta, Zombi își scotea ghearele și i se ridica părul exact așa cum văzusem în desenele animate cu Tom și Jerry, iar din gură îi ieșeau niște sunete de animal preistoric …
Prin ce a trecut inimioara ei în aceste două săptămâni cred că nici un suflet de pisică nu ar vrea să-si amintească vreodată. S-a hrănit cu aer și câteva picături de apă … Asta și pentru că Zombi – am uitat să vă spun – era și este extrem de curată, își face nevoile numai în tăvița ei pregătită anume, dar, de data aceasta, pe șifonier nu a mâncat mai nimic, și doar și-a udat buzele din când în când. Șifonierul colegei mele era intact când am venit s-o luăm acasă pe Zombi. Ce bucurie pe ea atunci, cum ni s-a lipit la piept, cum ne mai torcea ca un tractor și cât de drăgălașă era.

Nu o vom uita niciodată pe Zombi nici cum ne aștepta ea, lângă ușă, de îndată ce intram în casă, cum fără a mieuna atunci când îi era foame apărea lângă frigider, ridicând capul în sus, dând mereu din cap ca și cum ne spunea că acolo era mâncarea ei … și câte și mai câte de acest fel.
După câțiva ani buni de bucurii și viață dulce atât pentru familie cât și pentru pisică fiica mea a ajuns în Spania ca profesoară de limbă engleză. Dorul de Zombi nu a părăsit-o și m-a obligat ca la prima mea călătorie în Spania să i-o aduc pe negruța-Zombi. Băieții crescuseră și ei, au fost de acord ca Zombi să călătorească până în Spania. Așa a urmat vaccinarea pentru o asemenea excursie, plata de 50 EURO pentru drumul cu avionul. În avion a fost foarte liniștită, ghemuită în cutia de transport, privea temător în jurul ei, dar curând s-a obișnuit, a și mâncat un triunghi de brânză topită, a dormit. Pot spune că i-a plăcut călătoria cu avionul. Ajunsă la Madrid, repede-repede a luat în stăpânire noua locuință, și-a zărit tăvița pregătită special pentru ea, luând-o și pe ea în stăpânire.
Al doilea moment nefericit, pentru Zombi după locuitul pentru două săptămâni pe șifonierul unei familii care avea deja o pisicuță a fost momentul în care lui Zombi i s-a prezentat un frumos motan spaniol. Trebuia ca un așa exemplar ca Zombi să aibă și pui la fel de frumoși și năzdrăvani ca ea.
Ei bine, întâlnirea a fost cumplită pentru Zombi. Degeaba ii dădea târcoale motănelul spaniol. Zombi avea aceeași figură nefericită: gheare încleștate, sâsâit de șarpe, părul ridicat în sus de frică, de neputință, de ciudă, numai Zombi știe care era motivul acestei întruchipări și nici nu ne-a spus vreodată. Și acesta a fost unul din secretele ei, secret nedivulgat sau neînțeles vreodată de noi, oamenii! Până la urmă s-a produs împerecherea, discret, noaptea, departe de ochii stăpânilor-oameni curioși. Eeee … chiar prea curioși.
Ce mamă a fost Zombi! Desăvârșită! I-a îngrijit pe cei doi puiuți cu grijă de adevărată mamă, îi supraveghea atent, n-a dormit zile și nopți, la cel mai mic zgomot avea un ochi deschis, gata să-i apere, să-i salveze, eventual … Cât de drăguță era, cum își strângea puii lângă ea. Cu câtă seriozitate îl lua de ceafă pe un puiuț, îl așeza lângă ea, alerga imediat după celalalt și intre timp primul fugea în sens opus. Se vedea că era obosită și parcă, plictisită (?!), dar nu renunța, își privea puii cu dragoste, iar cu conștiinciozitate de mamă perfectă își continua supravegherea …

Alt puiut ZombiUn puiut de Zombi  Un moment de linistece priveliste   Cât de grijulie era și cu noi prea mulții ei stăpâni ca atunci când unuia dintre noi nu ne era prea bine, Zombi știa să tacă, să ne stea alături și așa cum se spune despre pisici știa să îndepărteze durerile … Cât de curioasă este ori de câte ori se pune în funcțiune imprimanta, încă nu a descifrat misterul imprimantei și sare de la computer la un capăt al imprimatei, se uită curioasă la cum apare hârtia și din nou face drumuri de la un capăt la altul al imprimantei. Cred că va rămâne o necunoscută totală pentru ea. N-o sa înțeleagă niciodată ce se întâmplă, chiar dacă dă cu lăbuța de fiecare dată pe hârtia care apare și care brusc dispare și zgomotul o duce din nou în cealaltă parte a imprimantei …
Întrucât în casa noastră se citește mult, nu se putea ca Zombi să nu iubească mult cărțile. Moțăie sau chiar își face somnul pe cărți, stă pe laptop, îi face bine căldura routerului pe care adoarme sau stă acolo ore întregi privind în jurul ei…
Stă ca o băbuță la fereastră, numai când plouă sau tună și fulgeră fuge de la fereastră și se ghemuiește lângă noi, uitându-se, nu înfricoșat, dar scârbit, întrebându-se, parcă, cum de suportam, noi, oamenii stropii care bat în geam.
O iubim pe Zombi, ne-a încântat vreme de 12 ani și încă ne încântă cu giumbușlucurile ei, cu felul ei de a fi, cu aceleași mustăți și urechi mari, semețe, impunătoare care-i dau acea notă de superioritate, de faraoană egipteană.
Zombi își arată mai greu dragostea față de noi, stăpânii-oameni, însă ne liniștim repede și ne gândim că deși este o pisică Zombi nu poate fi decât o pisică fericită.
Oare, ce ar răspunde Zombi dacă ar fi întrebată?

Routerul

Zombi si Biblioteca   Draguta Zombi

 

Jurnal

Nina

De ce ne place Nina ?NINA, CATELUSA CEA BUNA
Pentru că este bună, blândă, isteaţă, jucăuşă, sfioasă, temătoare, atentă, ştiind să te bucure prin „giumbuşlucurile” pe care le face ca să te mulţumească pentru hrana şi mângâierile pe care i le dai. Vrea să-ţi mulţumească, să-i simţi recunoştinţa, întocmai ca un om. Îţi sare în faţă, te îmbrăţişează cu labele, sare în sus de bucurie când te vede, face tumbe, modul ei de a te „mângâia” …
Nici nu ştiu când a apărut căţeluşa Nina alături de încă vreo 3-4 câini maidanezi de pe lângă blocul nostru. Deşi stătea alături de grup, ea nu lătra niciodată, nu se repezea niciodată la mâncarea oferită de mulţi dintre vecinii mei. Aştepta, stătea deoparte. Dacă mai rămânea ceva de mâncat, bine, dacă nu, se resemna, cuminte. Din acest motiv, credem că fizic, Nina este mai mică, mai slabă. Are chiar şi o soră, o rudă rea, ca şi la unii oameni, pentru că dacă primesc doar ele două, fiecare în parte, două porţii de mâncare identice, total separate, sora cea rea îşi lasă propriul pachet, aleargă la porţia Ninei pe care o mănâncă mai întâi, alungându-şi sora cu cruzime, iar apoi îşi termină şi propria porţie, lăsându-şi sora nemâncată. Nina nu insistă, o priveşte, aşa cum privesc şi oamenii câte un … ne-om ! Cu indiferenţă, dar şi cu milă. Oare, Nina se uită la sora ei chiar cu scârbă ? Da, cred că şi câinii îşi privesc rudele cu sârbă. Şi Nina se uită la sora cea rea cu scârbă ! Ca şi-n viaţa oamenilor. Perfect adevărat. Câteodată eşti complet dezarmat şi-ţi mai rămâne doar privirea …
De altfel, din fotografie se vede diferenţa de talie dintre ele cât şi faptul ca sunt surori.

NINA CU SORA EI CEA REA Nina impreuna cu sora ei cea rea

Oamenii au observat, astfel că, după ce erau hrăniţi cei mulţi, o chemau pe Nina deoparte şi-i ofereau şi ei câte ceva.

Este Nina o căţeluşă proastă ? Nicidecum ! Este chiar foarte inteligentă dacă te gândeşti la multe din acţiunile ei foarte judecate : să te însoţească dimineaţa la staţia maşinii, să aştepte să urci în autobuz şi numai după aceea o vezi plecând, să „râdă”, efectiv, când te zăreşte, alergând înaintea ta când vii spre casă, să te înconjoare de câteva ori, sărind în faţa ta, parcă „tropăind”, exact ca o iadă, cu paşi mărunţi, în faţă şi în spatele tău, fericită că te vede, însoţindu-te până la uşa blocului.
Aţi observat cum câinii aleargă, lătrând, după maşini? M-am amuzat întotdeauna când am observat cum toţi câinii sunt „enervaţi” de roata maşinii care se învârte, se învârte, fir-ar ea sa fie de roată, fără voia câinilor … Aţi observat că aproape toţi câinii îi latră … numai pe unii. Ştiu ei bine, maidanezii, de ce. Aţi observat cum câinii maidanezi îşi latră „neamurile”, pe acei câini de rasă, când sunt pe stradă cu stăpânii lor ? Frustrare „sociala”, ca si la oameni. Ei, bine, Nina noastră nu latră după maşini, oricât ar „agasa-o” şi pe ea roata maşinii care se învârte fără sa-i ceară voie, chiar dacă grupul ei o face, ea nu latră niciodată pe nimeni, deşi unii dau picioare câinilor maidanezi, de câte ori nu-i vede nimeni. Dacă, însă, Nina consideră că este un pericol iminent, un rău insurmontabil, atunci latră, aleargă de colo-colo, se agită destul spre presupusul rău. Dacă în acea clipă te vede, nu uită să „te salute”, dar îşi continuă „activitatea” lătratului, se pare, o treabă foarte serioasă pentru ea, în acel moment şi de aceea, atunci, te neglijează până ce se încheie evenimentul …
Nina chiar este prietenă cu câinii de rasă de prin blocurile noastre, ea este prietenă şi cu stăpânii acestora. Şi de la aceştia primeşte de mâncare. Toată lumea o iubeşte. Eram îngrozită atunci când era cât pe aci să se voteze o lege nemiloasă prin care primeai amendă de 5000 lei în cazul în care hrăneai un câine maidanez. Acum, o nouă pacoste pe câinii maidanezi, campania de „terminare”. Imediat, câinii de pe lângă blocurile noastre au simţit situaţia. Aşa, am văzut câini trişti, apatici, cu privire spre, parcă … alte zări. Au simţit. Toţi. Unii, cred că s-au ascuns, pe unii i-au salvat oamenii, luându-i pe la casele lor. Aşa a avut noroc şi sora cea rea a Ninei. Ca şi la oameni, tupeiştii au mai mult noroc. Acum, Nina este singură. Pot spune că într-un fel este fericită, este mai grasă, mai liniştită, mai curată. Suspicioasă, cred că este foarte greu să pui mâna pe ea. Poate, acesta este norocul ei.

M-am mutat şi eu din blocul pe lângă care stătea Nina, dar am mai venit de câteva ori s-o văd, să-i aduc de mâncare. Nina mă însoţea până la noua locuinţă, bucuroasă că mă revăzuse. După câteva timp am găsit-o pe Nina în faţa noii mele locuinţe. Deşteaptă, Nina. Ea singură mă găsise. Stând aşezată pe lăbuţe, precum în fotografia pe care v-o transmit, aştepta în faţa scării blocului meu. Am fost nespus de bucuroşi când am văzut-o aşteptând, cuminte. La revederea noastră nu ştia cum să ne mai înveselească, efectiv. Cu aceleaşi manifestări cunoscute, sărind în sus de bucurie, dând din cap, strănutând, râzându-i ochii, toată faţa, înconjurându-ne de câteva ori, îşi manifesta bucuria revederii.

Este o încântare s-o vezi cât se bucură, la rândul ei, să ne vadă. Te înveseleşte şi-ţi alungă supărările, dacă ele există, prin manifestările ei simple, dar foarte semnificative, legate evident de bucuria regăsirii, de dragoste sinceră, fără prefăcătorie. De atunci, şi-a făcut un obicei şi revine în faţa scării noastre, aşteptându-ne deseori. Vecinii noştri de acum au început s-o îndrăgească şi ei, o hrănesc. Mulţi ne spun că deseori Nina stă în faţa blocului nostru şi ne aşteaptă chiar câteva ore, deşi ea este hrănită de alţii… Dacă nu apărem, după un timp pleacă tristă, mergând agale, încet, încet…
Cât de rău îmi pare că nu pot să o iau pe Nina la mine. Motive serioase. Există vreo persoană care s-o adăpostească pe Nina? Mare păcat ar fi ca Nina, suflet bun şi blând să moară altfel, decât de bătrâneţe.
Dacă există vreun amator în a o adopta pe Nina, redacţia ziarului poate sa transmită adresa mea de email. În mod sigur vă va apăra casa daca aveţi o curte, şi tot aşa de sigur este că Nina vă va încânta zilele !
Vali Constantinescu

Articol aparut in revista „formula AS” : http://www.formula-as.ro/2014/1111/din-lumea-necuvantatoarelor-12/nina-17530

(Din pacate Nina a ajuns intr-un adapost si mi s-a spus ca nu manca, statea retrasa intr-un colt. Exact asa cum o stiam, o catelusa cuminte, ascultatoare, banuitoare si suspicioasa permanent pe oricine)