Cultură

O pisică – Tudor Arghezi

-De unde vii tu, neagră ca bezna tare şi suplă ca o ceaţă din întunecime şi cum s-a întâmplat să-ţi alegi loc tocmai căminul nostru sălaș? Ai mai fost vreodată pe la noi, pe când lipseam, în timpul somnului nostru sau al călătoriilor noastre pe lacurile dintre trestii? Cum de-ai nimerit aici? Poate că te-a trimis cineva, pe care nu-l cunoaştem, şi care se gândeşte la noi…
-Miau! răspunde pisica şi luminile de aur ale ochilor ei lunatici s-au ridicat spre noi, cu ştiinţă că întâlnesc privirea noastră. Dumnezeu a dat un semn de înţelegere lumilor pe care le-a născocit, ochii, suvenire de ceruri, reminiscenţă de infinit. Întocmit în afară de urzeala sângelui cu carnea, ca o floare, ochiul duce cu sine o firimitură de stea şi o făgăduinţă.
-Fiindcă venisi neaşteptată, fii binevenită, mâță. Uite sofaua: ţi-o dăruiesc. Uite oglinda în care ai să te găteşti. În farfuria de porțelan cu două flori de smalţ vei avea un izvor de apă pentru guriţa ta ca o foaie de garoafă palidă şi roză. Copiii ţi-o vor umple în fiecare zi cu doniţa lor de cristal. Uite copiii…
-Miau! răspunde pisica, miau! Blana ei de lutră s-a desfăcut de-a lungul şi începând cu tâmpla şi sfârşind cu sfârcul cozii, mâţa trece de câteva ori şi se întoarce, frecandu-şi blana caldă de picioarele lor goale până la genunchi.
Băruţu, care n-a mai văzut o pisică, e mişcat adânc iar Mițura, care a mai văzut pisicile pestriţe, e impresionată de culoarea ei, negru-n negru, de mănuşile de velur ale labelor, moi ca nişte pensule de pictură. Bunica ştie mai multe lucruri adevărate ca noi şi tălmăceşte pisica şi culoarea ei, purtătoare de noroc.
Pisica nu a mai plecat de la noi. Pe o perină mare de mătase, uşoară că o umbră cu broderii de fir, ea doarme zi şi noapte, ca şi cum trebuie să se odihnească toată viaţa de o grea opintire pe care ar fi făcut-o din răsputeri într-altă existenţă.

Şi pentru că noi muncim fără răgaz, ne bucurăm că putem adăposti idolul inefabil al repaosului şi al lenei surâzătoare, în gospodăria noastră de unelte.

Camera unde doarme pisica am împodobit-o cu moaştele noastre de preţ: candela, cărţile, icoanele, amintirile de la bătrâni, ceasornicul cu bătaia rară de dom, preşurile de lână tărcată ca nişte drumuri scurte boite cu soare. Un ciucure de borangic al şervetului mesei gâdilă urechea pisicii, oprită ca un fluture negru pe tâmpla ei cu mustăţi.
-Dar ce face aşa pisica?
-Toarce ca fusul, murmură ca marea, cânta ca vântul, şuieră ca grâul. Aşa face pădurea, aşa curge apa, aşa geme salcia şi bombăne furtuna. În somnul ei, cu auzul la pământ, mâţa ascultă vioara lumii, care cântă pretutindeni, în cele de sus şi-n cele de jos, în prăpastie şi-n piscuri şi-n creasta tăriei, şi visul ei se aude ca un ecou al viorilor din ţărână şi ape…

(sursa foto: acasa.ro)

Reclame
Cultură

Jan Neruda – un Caragiale Ceh

                               

Orice ştiinţă adevărată îşi află adăpostul şi temeiul său în cărţi

ele sunt vama cea mai înaltă şi cea mai netăgăduită a ştiinţei celei adevărate                                                              

                                                                                         Alexandru Odobescu

                                                                   

Arabescuri    Poate părea îndrăzneţ titlul scurtei mele analize, dar sper să conving prin câteva exemple de asemănarea evidentă dintre Jan Neruda[1] şi I.L.Caragiale. Nu putem spune nici o clipă că I.L.Caragiale al nostru ar avea egal. Scopul este numai acela de a vă stârni curiozitatea în a-l (re)citi pe Jan Neruda. Recitind astăzi câteva povestiri ale scriitorului ceh, am constatat, din nou, ceea ce observasem cu ani în urmă, o asemănare izbitoare între unele povestiri, subiecte sau personaje, ale cehului Neruda şi românului Caragiale. Am regretat că nu am dat importanţa cuvenită mai demult acestor pagini, deşi îmi amintesc că l-am citit pe autorul străin cu 30 de ani în urmă. Poate că de vină a fost tinereţea, timiditatea, poate, m-am gândit ca vor observa specialiştii asemănările dintre cei dori autori. Jan Neruda este un scriitor uşor de citit, are un stil modern, subiectele abordate sunt foarte omeneşti, amuzante, ironice, dar sigur dau de gândit, au şi substanţă. Nu întâmplător poetul chilian Neftalí Ricardo Reyes Basoalto[2] şi-a luat pseudonimul Pablo Neruda după Jan Neruda, din respect şi preţuire pentru scriitorul Ceh.

Mă întreb cum de nu a observat critica literară românească asemănarea dintre Jan Neruda şi I.L.Caragiale, sau e scris pe undeva şi nu ştiu eu ? Oricum, chiar dacă s-a mai scris, nu cred că este rău dacă voi repeta câte ceva despre un scriitor total uitat în aceste vremuri poate chiar în ţara lui, dar foarte original, cu un stil aparte, despre care este bine să ne amintim. Scriu aceste rânduri gândindu-mă şi la multele cărţi care apar sau se tipăresc astăzi în România şi care nu spun nimic. Le luăm unii de la alţii ca să ne dăm seama mai târziu că nu au substanţă, nu spun nimic, nu rămânem cu nimic.

Jan Nerudajan Neruda s-a născut în Praga, Boemia, la 9 iulie 1834. A fost fiul unui băcan care a trăit în Malá Strana (Lesser Quarter) – o regiune din Praga. A studiat filosofia şi filologia, a fost profesor, ziarist, poet şi scriitor. Opera lui conţine şi satire la adresa burgheziei cehe.

Edith Mary Pargeter[3], cunoscută sub numele Ellis Peters, a editat o colecţie de povestiri – „Povídky malostranské” – traduse în limba engleză în anul 1957 sub numele „Tales of the Little Quarter”.

În volumul „Arabescuri”(Povidky )[4] apărut în limba română, găsim câteva schiţe scrise de Jan Neruda, care îţi amintesc rapid de „Momente şi schiţe” ale marelui I.L.Caragiale. Personaje groteşti şi tragice, descrise cu umor, ironie, satiră, cu un gust dulce-amar, simplitate, gravitate, romantism, realism, subiectivism amestecat cu obiectivism – iată numai câteva din trăsăturile care se desprind din schiţele autorului ceh. Viaţa din cartierul Malá Strana, cartierul copilăriei şi adolescenţei autorului, este specifică unui anumit cartier praghez. Viaţa acestor personaje se derulează diferit de viaţa tumultoasă a anului 1880: are un farmec anume, apar anumite tabieturi, la care oamenii nu renunţă uşor – ceea ce îi face să pară rupţi de timp. Personajele pe care le întâlnim apar pe stradă, la cârciumă, în casele lor şi înfăţişează comercianţi, pensionari, funcţionari, cerşetori, sau (mai rar), chiar pe mai marii oraşului.

Şi la Caragiale izbucneşte viaţa adevărată din paginile schiţelor sale, prin eroii străzilor bucureştene, iar ironia, satira, umorul, grotescul, amuzamentul, îngăduinţa faţă de anumite personaje este comună celor doi autori.

Jan Neruda spunea : „ Eu scriu numai despre ”cei de jos”, pentru că în ei aflu mai multă omenie decât la „cei de sus”. La cei dintâi, sentimentul nu poartă mănuşi niciodată şi adevărul are mai multă greutate”.

Şi lui Caragiale îi plăcea să discute cu cei nevoiaşi, sau cu precupeţele din piaţă, stârnindu-le, ca acestea să-şi dea drumul la gură şi să le audă cum vorbesc, să le disece limbajul, cuvintele, comportamentul. Îi plăcea să trăiască alături de personajele sale, devenind un fin observator, iar asta se putea numai fiind în apropiere de ele.

Satirele lui Jan Neruda se numesc „Arabescuri”(Povidky), titlu sugestiv, exact ca nişte ornamente dintr-o decoraţie cu motive diverse, în care apar combinaţii de situaţii, cu oameni amestecaţi, figuri bizare, însă alternate simetric şi din care apare o societate cu specificul ei, amprenta sfârşitului de secol 19. Iată câteva titluri de schiţe demne de nenea Iancu : „Tu nu ai inimă”, „Era mare haimana”, „Avea bun-gust”, „Într-o jumătate de ceas”, „Proprietari şi chiriaşi”, „Mai 1890”, „Soţul”, „Silueta”. Unul din personajele sale este o „mare haimana”, îl întâlnim pe „fiul de băcan”, harpistul era un „om ciudat”, „Jóna-prostul parcă se născuse dinadins ca să-i facă să râdă pe zburdalnicii străzii”, „cârciumarul îi şopti de nişte păpuşari”, există „ un cavaler tomnatic”, „domnul Stránsky era un bărbat frumos, bine făcut, cam la vreo patruzeci de ani şi destul de înalt…”, nu lipsesc nici vizitiul,  bancherul, negustorul apare şi el, „zilele sunt caniculare”, iar „zăpuşeala (este) copleşitoare”.

            Ca demonstraţie, iată un paragraf întreg,: „Într-o seară, în cârciumioara din mijlocul fazaneriei de dincolo de porţile oraşului, era şi gălăgie şi tăcere, după cum vrei s-o iei; pentru că atunci când se strâng mai mulţi la un loc şi unul singur se agită şi ridică vocea atât de tare, celorlalţi le piere piuitul; aşa că poţi spune şi aşa, şi aşa”.

Citind schiţa „Soţul”, gândul ne duce direct la Caragiale, fără echivoc : „frumoasă femeie… Fericit soţul care poate mângâia părul acesta negru şi des … Ce pereche frumoasă.. Şi cum o serveşte, cât este de atent … doi consorţi distinşi, bogaţi …” pentru ca să auzi a doua zi cum doamna „cu un râs şăgalnic, la braţul frumosului bărbat”, îi spune portarului să-i anunţe soţul, când va veni, că s-a dus la culcare. Şi toate acestea povestite de doi cheflii. Parcă îţi vine să zici : „curat, murdar”, „mon cher” !

Interesantă şi de apreciat este o schiţa în care apare „micul Paris”.

Da, da, Jan Neruda ne descrie Bucureştii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, exact aşa cum îi ştim din Caragiale, cum ni-i închipuiam … Iar comparaţia cu adevăratul Paris într-o scriere a unui străin ne confirmă realitatea unei capitale elegante, pline de farmec, în pas cu moda, unde trăsura este nelipsită de pe străzile unui oraş care se respectă şi asta pe la … o mie opt sute nouăzeci.

Iată :

            „O zăpuşeală copleşitoare, o după amiază de vară bucureşteană. Oraşul a luat masa de prânz şi soarele îi impune acum o siestă de vreo trei ore. E linişte ca într-un pustiu ; până şi trăsurile, al căror zgomot nu încetează, la Bucureşti, până târziu după miezul nopţii, nu mai deşteaptă caldarâmul cu huruitul lor. În această linişte de miez-de-zi este ceva de farmec secret, un fel de somn de argint, căruia nu-i dezlegi taina”.

„… Eleganţa în persoană. Doamnele bogate se zice că sunt chiar mai elegante decât cele de la Paris, iar cele sărace se iau după ele. Oricăreia i-ar fi ruşine dacă n-ar avea, în fiecare lună, câte o rochie nouă şi scumpă. Şi, din cauza asta, se înţelege – ai, n-ai, câştigi, nu câştigi, trebuie să faci faţă ! O, domnule, o mulţime ! Bătrânul oftează şi clatină din cap o clipă …”

            Sper că am stârnit curiozitatea multora spicuind doar câteva dintre însuşirile comune ale celor doi scriitori, cehul Jan Neruda şi românul I.L.Caragiale. Deşi asemănările sunt de netăgăduit, sunt convinsă că această scurtă observaţie ar putea face loc unui studiu literar cu concluzii poate mai puţin frapante, dar explicabile, în contextul epocii şi al celor două ţări.

Este drept că personajele lui Jan Neruda nu au verva, ironia, satira, umorul involuntar, personajelor lui Caragiale considerate pe drept cuvânt ca inegalabile.

Dar, asemănarea există, iar metodele de creionare a personajelor,  fiind cam aceleaşi, discuţiile cu „cei de jos”, situându-se în mijlocul lor, pentru observarea cât mai corectă şi pentru realizarea unei atmosfere cât mai specifice vieţii, omului, a omului obişnuit, cu calităţi şi defecte, descrise în mod comic, au fost folosite şi de alţii.

Până la urmă, asta înseamnă talent: capacitatea de a găsi cu uşurinţă şi naturaleţe surse de inspiraţie şi de a scrie simplu şi firesc despre ele.

[1] scriitor ceh, 1834 – 1891

[2] poet chilian, 19?? – 1973, laureat al premiului Nobel pentru literatură  în anul 1971

[3] scriitoare engleză, 1913 – 1995

[4] Bucureşti, Univers, 1976, 247 p., trad. Alexandra Barcacila si Anca-Irina Ionescu.