Vietnam

20 octombrie – Ziua femeii vietnameze

Până la apariția unor însemnări (în pregătire) despre  Vietnam- Țara contrastelor – amintesc  despre ziua națională a femeii vietnameze sărbătorită în fiecare an pe 20 octombrie. Pentru că în Vietnam există o asemenea zi și cred că femeia vietnameză o merită cu prisosință, un link și câteva cuvinte.

https://m.facebook.com/1166042456861192/posts/1487179978080770/?notif_id=1540040509517557&notif_t=scheduled_post_published&ref=notif

Iata ce ni se spune, printre altele:

„Mình muốn chúc tất cả người phụ nữ Việt Nam xin đẹp, từ già đến trẻ, từ lớn đến bé, từ miền Bắc đến miền Nam, từ miền xuôi đến miền ngược, thật hạnh phúc, luôn vui vẻ, được yêu thương và có nhiều tiền để đi spa để trẻ mãi không già.

Chúc mừng ngày phụ nữ Việt Nam!”

„Eu vreau să urez tuturor frumoaselor femei din Vietnam, în vârstă și tinere, din Nord până în Sud, din toate colțurile țării: Fericire cu adevărat, întotdeauna bucurie și să fiți iubite, să aveți mulți bani și să vă duceți la saloane de spa – tinerețe veșnică!

La Mulți Ani de Ziua Femeii a Vietnamului!”

Într-un super market  din Hanoi răsuna pe cele două etaje melodia „Dragostea din tei” cu Dan Bălan. Asta, DA, surpriză.

Se întrerupea cântecul, se făceau niște anunțuri și iar răsuna magazinul de:

Ma-ia-hii
Ma-ia-huu
Ma-ia-hoo
Ma-ia-haa,  repetându-se  cu obstinație, minute în șir.

Ne-am bucurat de melodia românească,  fredonând chiar împreună cu vânzătoarele. 

La întrebarea noastră de ce nu ascultau melodia în varianta  vietnameză ni s-a spus râzând că le place mai mult cum cântă Dan Bălan …  No comment!

Iată ambele variante:

https://www.youtube.com/watch?v=JLURgcbtMEQ

 

Reclame
Biblioteci

Articol publicat în anul 2006 – încă actual – despre Biblioteca Națională a României

 

BIBLIOTECA NATIONALA A ROMANIEI - 1955-2011Vechiul sediu al Bibliotecii Naționale a României – 1955 – 2011

Articol – august 2006 – actual încă și astăzi, în octombrie 2018, cel puțin, prin:

1). Inexistența unui site adecvat unei Biblioteci Naționale, cu un istoric care să dovedească vitregiile sorții – sau mai ales neglijența conducătorilor ei – pentru o instituție de importanță națională. Ar fi o acțiune de interes național în anul Centenar. Chiar nu este de înțeles atâta amânare pentru ca Biblioteca noastra Națională să aibă un site reprezentativ, un site de Bibliotecă Națională și un istoric corect așa cum ar trebui să fie cunoscut de toți Românii. Un istoric poate apărea  ȘI într-o zi, dacă s-ar vrea. Ceea ce este pe site-ul Bibliotecii  în acest moment drept un Istoric pentru Prima Bibliotecă a României, este numai o caricatură de istoric. 

Biblioteca Naționala a României are 182 de ani de existentă, cu o întrerupere de 54 de ani din vina conducătorilor României din anul 1901 …

În acest an centenar, s-ar aminti Românilor că acum  100 de ani Biblioteca Națională a României nu exista, fiind desființată de chiar conducătorii țării din anul 1901.

54 de ani, între 1901-1955, Românii  au fost lipsiți de Biblioteca lor Națională.

https://blogdeviata2018.wordpress.com/2018/06/30/biblioteca-nationala-a-romaniei-istoric/  – Istoric Biblioteca Națională a României  – 

1836-1901 = 65 ani de Biblioteca Naționala
1901-1955 = 54 ani, ani negri pentru Biblioteca Națională desființată de conducătorii ei. Unic în istoria oricărei alte țări. Nici o altă țară nu ar fi permis așa ceva.
1955 – 2018= 63 ani de Biblioteca Națională.

ȘI

2). Inexistența unui  catalog on – line cu toate cele 11.000.000 sau 13.000.000  de publicații – cine mai știe câte sunt în total (?!). Acea conversie a publicațiilor din formatul clasic – fișe tipărite în format electronic începută prin anul 2004, stopată brusc de chiar de directorul ei în toamna anului 2007 și care  nu s-a mai făcut niciodată în Biblioteca Națională a Românilor.

Facem tot felul de activități, lăudându-ne, de fapt, niște festivisme. Pentru anul centenar în loc să venim cu o acțiune într-adevăr de an centenar:  (măcar) Proiectul Național de Catalog on line pentru ca în sfârșit, să se spere că din anul centenar  – 2018 – toate publicațiile Bibliotecii Naționale a României își vor găsi, în sfârșit, locul lor pe rafturile Bibliotecii în folosul nostru, al copiilor, copiilor noștri…

Publicații care zac stivuite și în noul sediu, din Bulevardul Unirii, dat in folosință de 7 ani de zile (noiembrie 2011)

ZIUA – Nr. 3703 de miercuri, 16 august 2006 

CULTURĂ

Primim la redacție

Ma numesc Vali Constantinescu, sunt absolventa a Facultatii de Limba si Literatura Franceza din cadrul Universitatii Bucuresti si lucrez in Biblioteca Nationala a Romaniei din anul 1968.

Problemele BNR sunt, in principal, doua:

1. Un sediu adecvat pentru o Biblioteca Nationala

2. Activitate profesionala intr-o Biblioteca Nationala.

In urma conferintei de presa de la MCC, din 29 iunie 2006, am aflat ca de rezolvarea problemelor legate de cheltuirea banilor pentru noul sediu al BNR se va ocupa MCC. Speram ca organele abilitate (asa cum ne-a spus domnul ministru al MCC, Adrian Iorgulescu) isi vor face datoria. Bibliotecarii din BNR si din intreaga tara asteapta rezultatele verificarilor DNA in legatura cu cheltuirea banilor publici alocaţi din anul 1997 si pana acum pentru construirea noului sediu al BNR. Dar in afara controlului cheltuirii banilor publici in cazul constructiei noului sediu al Bibliotecii Nationale a Romaniei, ar fi trebuit facuta de ani buni si o analiza temeinica a situatiei profesionale din prima biblioteca a tarii. Iata cateva din cele mai importante probleme legate de situatia profesionala a BNR.

Inexistenta unui site BNR, inexistenta catalogului on-line al BNR

O biblioteca computerizata este aceea care detine toate documentele in catalog on-line. Or, nu este suficienta introducerea documentelor in baza de date. Mai trebuie sa fie accesibile pe net cititorilor interesati. O biblioteca computerizata este aceea care detine toate documentele in format electronic si care are un catalog on-line, catalog care poate fi accesat din orice colt al lumii. Toate bibliotecile Romaniei au site si catalog on-line. in „Cartea electronica”, publicata sub egida „Academiei Romane si a Institutului National de Cercetare-Dezvoltare in Informatica”, in anul 2001, se consemneaza: „In 1979 din initiativa doamnei Angela Popescu-Brădiceni, directoarea pe atunci a Bibliotecii Centrale de Stat si a domnului Mihai Draganescu, director al Institutului Central de Informatica, astazi I.N.C.D., s-a initiat primul mare proiect de informatizare a unei biblioteci din Romania” (pag. 15). Proiectul a devenit operational din anul 1982 si s-au realizat „instrumente biblioteconomice si informatice, care au stat la baza informatizarii de mai tarziu a altor mari biblioteci din tara”. BNR a trecut in format electronic cartea romaneasca si tezele de doctorat incepand cu 1982. Dar cititorii nu pot vedea acest lucru.

Suntem singura biblioteca din tara care nu are catalog on-line, la dispozitia utilizatorilor. La 10 ani dupa ce a inceput computerizarea in BNR (anul 1993-1994), s-a inceput retroconversia in urma proiectului prezentat de Vali Constantinescu. Adica inlocuirea catalogului de carti cu fise tiparite in catalog electronic. Desi conversia din formatul clasic in formatul electronic a oricarui document este o necesitate, aceasta nu s-a facut niciodata in BNR. In BNR, nu exista legatura on-line nici macar intre cele doua sedii importante ale bibliotecii, sediul central din strada Ion Ghica si cel din Piata Amzei. Biblioteca Nationala avand si din acest punct de vedere o situatie foarte incurcata. In Biblioteca Nationala lipsesc specialistii. Desi este direct implicata in acest proiect, BNR nu a facut nimic in acest sens.

Inexistenta Bibliotecii Nationale a Romaniei

Nu se vorbeste nici in tara, nici in strainatate de Biblioteca Nationala a Romaniei. BNR nu participa cu nici o lucrare la nici un simpozion. Nu intereseaza pe nimeni nimic. La diverse Congrese internationale de biblioteconomie se pune mereu intrebarea: in Romania mai exista Biblioteca Nationala? Toate tarile lumii isi prezinta in primul rand Biblioteca Nationala si apoi inca vreo doua – trei biblioteci importante.

De altfel toate intalnirile din Romania cu personalitati din lumea biblioteconomiei romanesti si straine au loc la sediul Bibliotecii Centrale Universitare. Nu suntem invitati la manifestari culturale. Iar cand participam, suntem simpli spectatori.

Acordarea functiilor de conducere in BNR

Se face dupa bunul plac al directiei BNR. Sef serviciu la „Automatizare” este un filolog care stie informatica amatoristic si pentru ca are „persoane in familie” care au cunostinte de automatizare. Sef serviciu „Cercetare-Documentare” (fosta „Documentare in Cultura” pana in anul 1990) este un inginer care nu stie nicio limba straina, avand in subordine in schimb persoane care stiu cate doua-trei limbi straine. La serviciul „Comunicare” (Relatii cu publicul) exista doi sefi serviciu cu studii incerte. La serviciul „Catalogare” si sef „Departament Prelucrare” este o persoana fara studii superioare. La serviciul „Clasificarea Colectiilor”, serviciu de baza al oricarei biblioteci enciclopedice, este scoasa in mod fortat la pensie sefa serviciului si este numit fara concurs in dispretul legii si al tuturor angajatilor BNR un sef fara nicio legatura cu clasificarea colectiilor.

Nu este admisibil la un serviciu specializat sa fie pus drept sef o persoana care lucreaza ca bibliotecar de doi ani si care habar nu are de CZU! Seful de la „Clasificare” trebuie sa stie Clasificare! Un sef la „Clasificare” trebuie sa verifice personal calitatea clasificarii fiecarei carti.

Inexistenta unui director de specialitate, inexistenta unui consiliu stiintific

O institutie de prim rang a Romaniei, cum este Biblioteca Nationala a Romaniei, nu are un director de specialitate, post existent pana in 1997, dar transformat dupa 1997 in director de Investitii. Scrie in cartea „Biblioteca, de la traditie la modernitate”, editura Astel Design, coordonator Nicoleta Marinescu, paginile 22-23: „O posibila organigrama a bibliotecii dumneavoastra: directorul. Este de cele mai multe ori un specialist al bibliotecii: bibliotecar pe cea mai inalta treapta. In anumite situatii, el poate fi si profesor universitar… Coordoneaza, impulsioneaza… Bibliotecari I A sau echivalent sunt de cele mai multe ori membri in Consiliul de Administratie, sunt consilierii directorului, fac parte din echipa de conducere. Misiuni generale – participa la stabilirea prioritatilor institutiei, se ocupa de cunoasterea utilizatorilor, formeaza si motiveaza echipele de lucru. Misiuni specifice – pe anumite probleme, concep proiecte, impulsioneaza activitatea, urmaresc desfasurarea proiectelor si a activitatilor…”.

Inexistenta unei comisii de audit in BNR

De ce nu exista Comisie de Audit, de cativa ani, in Biblioteca Nationala a Romaniei? De ce a plecat ultimul angajat la Audit dupa o cearta cu „tunete si fulgere” cu directia BNR?

Acordarea salariilor, primelor, promovarilor in BNR

Salariile de merit in BNR se acorda an de an dupa bunul plac al Directiei BNR.

Comisia Nationala a Bibliotecilor

Din Comisia Nationala a Bibliotecilor face parte o singura persoana din BNR, cand prin lege ar trebui sa fie mai mult de doua persoane. De ce nu sunt informati bibliotecarii BNR despre discutiile de la Comisie si care este contributia Bibliotecii Nationala a Romaniei in cadrul sedintelor Comisiei? S-a pus vreodata problema constructiei noului BNR in cadrul acestor sedinte?

Periclitarea vietii salariatilor BNR

Este periclitata viata oamenilor si starea fizica a cartilor din BNR, strada Ion Ghica nr. 4, prin supraincarcarea Parterului si a etajului I, impotriva normelor stabilite de controlul pompierilor dupa 1990.

Filiala BNR din Alba-Iulia

S-a pierdut sediul filialei BNR din Alba Iulia – Batthyaneum? Sau care este situatia acestui sediu al BNR? Nu am citit nicaieri despre acest lucru. Nu era de importanta nationala? In BNR, tacere totala vizavi de acest lucru.

Sponsorizarea pierduta

Ambasada SUA a acordat un ajutor de 15.000 USD pentru imbogatirea si mentinerea in conditii optime a colectiilor de carte rara ale BNR. Ajutor retras din cauza comportamentului Directiei BNR. Acesti bani s-au indreptat spre sponsorizarea unor manastiri din Romania, intrucat BNR i-a refuzat prin ne-implicare.

Situatia Codex Aureus

Care este situatia in legatura cu Codex Aureus? Se stia pana in martie 2005 (cand domnul Erceanu a fost repus in functia de director general al BNR) ca Dan Erceanu este in proces penal legat de Codex Aureus. Procesul penal s-a transformat in proces civil, pentru ca domnul Erceanu sa poata ocupa din nou functia de director general la BNR (fusese suspendat din cauza problemelor legate de Codex Aureus si nicidecum pentru ca s-ar fi opus guvernului Nastase pentru confiscarea noului sediu al BNR). Acestea sunt numai cateva probleme profesionale si sociale cu care se confrunta Biblioteca Nationala a Romaniei.

VALI CONSTANTINESCU,

bibliotecar SIA – Biblioteca Nationala

Vietnam

Update: Am fost în Vietnam …

O călătorie în Vietnam va impresiona și va plăcea oricui. Indiferent de studii, de profesie, de vârstă.

Am văzut în Vietnam foarte mulți turiști tineri. Și tot atât de mulți turiști de vârsta a treia.

Aici sunt locuri agreate de pensionari din țări precum Australia, Korea, Japonia, dar și din multe țări occidentale, Anglia, Germania, Franța, care vor o viață liniștită, cu soare, plaje întinse, mai puțin populate. Aceștia chiar îmi amintesc de multe ori despre unii bogați din SUA care închiriază case de vacanță pentru o vară sau își cumpără  case pentru mai mulți ani prin insulele care aparțin Americii.

În Vietnam la același confort găsești locuințe pentru o vară sau pentru un an sau mai mulți ani, la mult, mult mai puțini bani.

Dacă doriți să faceți o călătorie în această fascinantă țară, de bun ajutor vă va fi buna prietenă a fiului meu, Yen – 

 YEN’S TRAVEL AGENCY CO.,LTD – Hanoi, VIETNAM – telefon :+8497-9300-286

https://www.facebook.com/hoangyentravel

 

Jurnal

Eu atât am avut de spus!

Imagini cu câteva licee din București – sursa Internet

Motto:
Liceu, – cimitir                  Liceu, – cimitir                  Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –           Cu lungi coridoare –         Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori           Azi nu mai sunt eu           În lume m-ai dat
Şi examene grele…        Şi mintea mă doare…       În vâltorile grele,
Şi azi mă-nfiori               Nimic nu mai vreu –          Atât de blazat…
Liceu, – cimitir                Liceu, – cimitir                     Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!           Cu lungi coridoare…          Al tinereţii mele! – George Bacovia

Poveste inspirată din realitatea anilor ’60.

Preambul.

Se spune că perioada comunistă a fost una rea pentru România. Eu cred că așa a fost de multe ori, dar cred că s-au făcut și lucruri bune în perioada comunistă. Însă, cred sincer că prostia este emblema comunismului. Dacă nu era prostia poate, poate se reușeau lucruri mult mai bune, în multe sectoare ale societății românești.
De aici și limbajul specific comunismului, acea limbă de lemn caracterizată prin clișee lingvistice, cuvinte încremenite, un limbaj uniform și inexpresiv însușit și de elevi, profesori, oameni cu funcții înalte, părându-li-se multora chiar o indecență dacă nu foloseai anumite clișee, cuvinte banale care și repetate  scoteau la suprafață  Urâtul și Răul!

*

Eu atât am avut de spus!

Silvia era o fată timidă, cuminte, așezată.
Avea 14 ani și în urma examenului de admitere la liceu reușise pe locul 13 la unul din liceele centrale din București. Era atât de mândră de reușita ei și de abia aștepta începerea anului școlar. Un nou început, o nouă etapă, anul I de liceu!

Încă din prima zi de școală, Silvia a fost dezamăgită. Din cei 40 de elevi ai clasei, vreo 35 se cunoșteau între ei. Absolviseră școala generală împreună. Celelalte patru eleve împreună cu ea veneau din alte școli, erau ca niște intruse în această clasă. Erau vizibil nedorite. În fiecare recreație se formau grupuri – grupuri din cei 35 de elevi care comentau, râdeau, vorbeau șoptit, izbucneau în râs, aruncând ocheade către una sau către toate cele cinci eleve …

Silvia împreună cu celelalte noi colege și în recreații stăteau în băncile lor, băncile din fundul clasei, vorbid încet, fără să râdă, fără să se uite în stânga sau în dreapta. Se simțeau îngrozitor, stinghere și triste în fiecare zi, de abia așteptau să se termine orele.

Profesorii, parcă, erau la unison cu elevii clasei a VIII-a A. Cei 35 de elevi erau strigați pe numele mic, priviți cu indulgență, glumeau și râdeau împreună cu profesorii lor.
Dacă una dintre cele cinci eleve lua vreo notă de 9 sau 10 era întrebată cu cinism chiar de mai multe ori în zi: „Ai copiat ? ” – Cum ai obținut tu nota asta?”– dacă era vorba de un extemporal. „Cine ti-a suflat” – dacă era o notă obținută la oral.
Atunci când Silvia a luat la extemporalul de chimie nota 10, acolo unde era o profesoară îngrozitor de rea și la care toată clasa avea note între 5 și 7, sau din când în când apărea vreun 8, elevele clasei au fost chiar furioase și țipau, efectiv: ”NU se poate!”
Profesorii, parcă, erau orbi și surzi, eventual, spuneau blajin : Liniște, Liniște !

De parcă asta nu ar fi fost destul, diriginta clasei era fosta învățătoare a Silviei din clasele a I-a și a II-a. o învățătoare țeapănă, rece, distantă, care nu zâmbea niciodată. Probabail că fosta învățătoare își continuase studiile și devenise profesoară de geografie. Și ca dirigintă fosta învățătoare era la fel de sobră și distantă față de elevii ei, fără a înțelege ce se petrecea în clasa ei.
(din clasa a III-a, Silvia a avut o perioadă fericită cu o învățătoare apropiată, așa cum trebuia să fie primul îndrumător de copii).

Acum, la liceu, pentru Silvia revenise coșmarul din primele două clase primare. Venea tristă la liceu și pleca și mai întristată.
Va rezista în această școală 4 ani de zile?
Se va schimba ceva? Când?

UTC-ul era în floare în liceele din România. Copiii se comportanu ca și cei mari. Erau învățați să pârască, să-și pârască și pe cei mai buni prieteni, să se atace pentru ce miri ce, să-și arate puterea mai ales dacă părinții erau ceva pe la Partid, ș.a.m.d.

Clasa a VIII-a A în care era Silvia era plină de domnișoare care-și modelau vocea la o ședințele UTC, vorbeau altfel, prețios, alegându-și cuvintele, cât mai banale, clișee repetate pentru a părea interesante, așa cum erau învățate din fragedă copilărie.

Una dintre mamele celor cinci eleve care erau parcă în surghiun și nu într-unul din cele mai bune licee din București, a avut curajul să-i vorbească dirigintei mult prea sobră pentru funcția ei de dirigintă despre situația celor cinci eleve din clasa ei.

Diriginta, aproape de sfârșitul primului trimestru – luna decembrie a anului școlar  a organizat o ședință cu elevii, profesorii și părinții.
Această ședință a facut-o fericită pe Silvia. A scos în evidență urâțernia unor elevi de 14 ani.
Diriginta deși era atât de departe de ceea ce se întâmpla în clasa pe care o păstorea nu a spus nimănui de ce era organizată această ședință.

La întâlnire, în fața tuturor a prezentat situația, corect, exact, dând exemple din situațiile dureroase trăite de cele cinci eleve care erau practic discriminate, iar colegii lor și profesorii făceau front comun.
La început s-a auzit un murmur prelung, apoi cu glasuri din ce în ce mai puternice: „Cine, cine a spus așa ceva?”
„Care este mama care a spus așa ceva, cum se poate?”
„La noi ? Nu-i adevărat”.
Profesorii, indignați, și ei: „Cine este?” „Cine a spus așa ceva?” , „Să vorbească aici, să spună „…

În continuare diriginta, distantă, dar un om corect, până la urmă, a liniștit spiritele și a cerut ca mai întâi să vorbescă câțiva dintre cei 35 de elevi. S-au desfășurat cum știau ei mai bine: și-au modelat vocea ca la UTC, vorbeau prețios și înfierau, condamnau tot ce puteau, pe cele cinci eleve, pe mama care a vorbit, etc., etc.
A luat cuvântul secretara UTC – Alexandra(numele este real pentru că nu se poate uita). Înaltă, subțire, prefăcută, un caracter mizerabil.
Iar, fraza repetată de zeci de ori de această creatură Eu atât am avut de spus! a rămas în memoria Silviei pe tot parcursul liceului și mai departe, în toată viața ei.
Această propoziție a transmis-o mereu și mereu de cate ori se ivea ocazia, tuturor cunoștințelor, copiilor ei, devenind o frază care se potrivea de minune unor întâmplări trăite,  unor evenimente, chiar si unor discutii banale sau nu. Era vorba de un un clișeu tipic comunist, dar Alexandrei i se părea, probabil, că este ceva înălțător, care o deosebea de ceilalați și de aceea îl repeta cu obstinație: Eu atât am avut de spus!
După ce a criticat dur, a înfierat proletar notele mici, cum elevii erau timorați de profesorii atât de pretențioși, dând exemplul profesoarei de chimie care le cerea atât de mult … dar a uitat să spună că Silvia obținuse nota 10 chiar la această profesoară foarte pretențioasă si mult prea rea.
Iși încheie discusul cu: Eu atât am avut de spus!

Mai vorbea un elev, încă unul, dar Alexandra se repezea, sublinia ceva și încheia cu … ați ghicit: Eu atât am avut de spus!

Alexandra se ridica după fiecare vorbitor repetând ceea ce spusese deja și după două cuvinte fără importanță adăuga ințepat: Eu atât am avut de spus!

Profesoara de franceză, o adevărată doamnă prin prezența fizică și limbaj de aristocrat îi pune o întrebare, simplă. Alexandra răspunde scurt, indignându-se că, întrucâtva profesoara o apostrofa și încheie: Eu atât am avut de spus!

Noi, cele cinci eleve nu am mai apucat să spunem ceva. Nici nu prea doream, nici părinții noștri nu au spus nimic.
Lucrurile se cam lămuriseră. Comuniștii și progeniturile lor erau învățați cu minciuna, fățărnicia, dar erau învățați să-și recunoască unele abateri, să promită că nu se va mai întâmpla …
Așa și aici, au recunoscut ceva, oarecum și au promis că se vor comporta frumos cu noile colege, dar tot mai erau unii care se întrebau când mai tare, când mai încet, cine a spus ce se petrece în clasa a VIII-a A ?

Era prima zi când Silvia a plecat fericită acasă pentru că atunci, la acea ședință,  în fața tuturor  s-a văzut „valoarea” colegilor ei, cu Alexandra în frunte căreia si se spunea de atunci, mai șoptit, mai audibil, cam de toți colegii ei: „Eu atât am avut de spus!

A doua zi, în clasă, fără a se uita spre cele cinci eleve, Alexandra se agita, întrebând care mămică a putut declanșa ședința de aseară. Cele cinci eleve o priveau direct în față, fără să-i răspundă, iar, ea nu mai avea curajul obișnuit, își ocolea privirea, tupeul de până atunci dispăruse sau, în orice caz, scăzuse …

Profesoara de franceză, cred că era aproape de pensionare, de obicei mergea elegant, vorbea încet, într-o franceză impecabilă.

La prima oră de franceză, după minunata ședință, profesoara de franceză a intrat în clasă ca un fulger, a trântit catalogul și stând în picioare lângă catedră, se adresează direct Alexandrei: „ia, ascultă Alexandra, ce-i aia ca după fiecare propoziție să spui: Eu atât am avut de spus! Nu-ți dai seama cum a sunat repetarea acestor cuvinte, absolut idiot, de prisos, măi, măi, nu aș fi crezut din partea ta … ”

A urmat o morală ca la carte că întreaga clasă amuțise. Era mult prea respectată profesoara de franceză ca să mai poată cineva să spună ceva.

Bucuria cea mai mare a fost a Silviei. Ea, o elevă dintr-un cartier bucureștean observase banalitatea acestor cuvinte care scoateau în evidență prostia colegelor infatuate care se dădeau importante prin repetarea unor cuvinte absolut derizorii pentru că voiau să  iasă in evidentă.

Zilele următoare au fost mai bune, diriginta venea în clasă, în recreații  și își întreba elevii ce fac, cum o duc ?! Încerca să râdă, să vorbească cu elevii ei.
În clasă, atmosfera se mai schimbase, dar dacă una dintre cele cinci eleve venind la școală, se întâlnea pe stradă cu o colegă, nici nu era băgată în seamă …

După primul an de liceu, părinții Silviei au mutat-o la un liceu din cartier.

Ce bucurie, ce viață cu acei colegi, ce profesori minunați, cu nimic mai prejos decât profesorii din liceul central.

Chiar și la limba franceză Silvia avea un profesor excepțional. Era un domn profesor, fără eleganța profesoarei din liceul central al Bucureștilor,  dar elevii învățau o limbă franceză curată de la … Fernandel (actor francez de mare succes – 1903-1971), așa cum îl numeau elevii clasei a IX-B pe profesorul lor de limba franceză.

Adevărata viață de licean sosise și pentru Silvia.

Eu atât am avut de spus!

Biblioteci

Fondul „S” de carte din Biblioteca Naţională a României

 

Asa cum am spus inca de la deschiderea acestui Blog, pa langa articole noi, de actualitate, doresc sa-mi strang aici, in „Blogul meu de o Viata” SI toate articolele  publicate de-a lungul anilor.

Iata un articol care a aparut in trei reviste on-line.

http://ortodoxiatinerilor.ro/politica-romaniei/20996-fondul-de-carte-s-la-bnar-fondul-secret – Miercuri, 18 Martie 2015 16:03 

http://www.ziaristionline.ro/2015/03/28/fondul-secret-de-carte-de-la-biblioteca-nationala-a-romaniei-dezvaluirile-unui-fost-bibliotecar-bnar-timp-de-46-de-ani-si-o-carte-pdf/ – 28 Martie 2015

Voi reda textul din ultima aparitie si pentru cuvantul introductiv al redactiei care este foarte interesant:

https://fericiticeiprigoniti.net/sinteze/2188-fondul-de-carte-s-la-bnar-fondul-secret

Intr-un interviu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/paul-paltanea/2120-destinul-istoricului-paul-paltanea-in-epoca-totalitarismului-comunististoriculPaul Păltănea ne povesteşte atâtea lucruri interesante, trăite, pe vremea totalitarismului.

Tot în acest interviu istoricul Paul Păltănea ne aminteşte şi că odată cu distrugerea învăţământului românesc, prin unele biblioteci din România s-au distrus şi cărţile socotite “reacţionare”.

Totul s-a putut acolo unde a domnit “reaua credinţă şi prostia”.

PROSTIA are, pe lângă determinări genetice, cu urmări iremediabile, şi determinări adăugate, ieşite exploziv, precum multiplicarea bacteriilor pe un teren biologic fără imunitate, adică ieşite din lipsă de şcoală bine făcută, de educaţie.

Această lipsă are, la rândul ei, cauze ieşite din Cauza Cauzelor: Sărăcia CRONICĂ indusă din AFARĂ, din 1859 şi până în prezentul mizerabil.

Sărăcia, la rândul ei este posibilă şi cronică, pe terenul PROSTIEI ignare, prostie cauzată de lipsa de educaţie…

Din aceste cerc vicios se poate ieşi numai prin Voinţă POLITICĂ.

NU ştiu CINE o va putea face.

NU ştiu dacă NI se va da voie…” –

Am impresia ca aceste cuvinte sunt cele raspandite si semnate de Theodor Constantinescu de-a lungul anilor in presa on-line pe diverse forumuri de discutii.

Legat de Fondul “S” din biblioteci mi s-a solicitat un material despre Fondul Secret din fosta Biblioteca Centrală de Stat, actuala Bibliotecă Naţională a României.

Cine ştie mai multe, poate face completări.

*

                                     Motto: Bibliotecarul, în afară de faptul că ştie,
are dreptul să umble prin labirintul de cărţi.

Singur el ştie să găsească şi unde să le pună la loc,
numai el răspunde de păstrarea lor.
Bibliotecarul le apără (cărţile), nu numai de oameni,
ci şi de natură, îşi închină toată viaţa lui
acestei lupte împotriva forţei uitării, duşmană Adevărului.

(Umberto Eco)

 

Din amintirile unui bibliotecar din Biblioteca Centrală de Stat, actuala Biblioteca Naţională a României

 

Biblioteca Naţională a României a luat fiinţă în 1836, funcţionând cu suişuri şi coborâşuri până în anul 1901 când a fost desfiinţată definitiv.

Biblioteca Naţională nu a existat pentru Români timp de 54 de ani, până în 25 iunie 1955 când prin prin HCM nr. 1193 s-a înfiinţat Biblioteca Centrală de Stat, continuatoarea Bibliotecii Naţionale desfiinţată în anul 1901, recăpătându-şi numele de Biblioteca Naţională a României, după ianuarie 1990.

Într-un articol din „Cotidianul”, din iunie 2014, am prezentat un istoric al Bibliotecii Naţionale a României. Este bine ca acest istoric al BNaR să fie citit de câţi mai mulţi Români:

Cu toată perioada neagră din istoria culturii române, cele mai multe realizări ale BNaR au fost în această perioadă între anii 1955 – 1989, când Biblioteca Naţională a fost prima în toate! Aceasta, este adevărat, datorită singurului director adevărat pe care l-a avut BCS – BNaR, Angela Popescu – Brădiceni.

Se ştie că în România cenzura a fost realizată prin DGPT – Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor înfiinţată în 1949, după modelul Glavlit, instituţia sovietică. Astfel, vorbim şi în Biblioteca Naţională a României de Fondul de carte „S” – Fond Secret sau Fond Special, aşa cum era cunoscut. Este vorba de un Fond de publicaţii din Biblioteca Centrală de Stat, care era interzis publicului larg. Cărţi supuse unui control arbitrar, de fapt o cenzură, o manipulare care făcea ca un număr de publicaţii să fie interzise. Cărţi interzise, cărţi cenzurate dintr-un depozit aparte care până în anul 1990 nu erau la dispoziţia tuturor utilizatorilor ei, în Biblioteca Centrală de Stat, până când denumirea bibliotecii s-a schimbat în Biblioteca Naţională a României.

Rândurile mele despre Fond „S” sunt mai mult din amintirile mele, de bibliotecar în BNaR, din ceea ce am putut observa eu, din afara acestui serviciu, dar şi din povestirile altora, încercând să redau totul cât mai aproape de adevăr.

Aşadar, nu este vorba de un studiu ştiinţific. În primul rând pentru că am fost bibliotecar începând cu sfârşitul anului 1968, adică la peste douăzeci de ani de după indicaţiile clare de cenzurare a cărţilor în biblioteci.

În anii ’70 viaţa în BCS – BNaR era mult mai relaxată datorită, aşa cum spuneam, directorului instituţiei, Angela Popescu – Brădiceni, om de o cultură cu adevărat care impunea şi politrucilor din Consiliul Culturii.

Deşi nu am fost membră a PCR, am simţit că viaţa de partid din BCS era destul de relaxată, chiar şi secretara de partid – deşi trimisă special ca să impună anumite norme de partid în Bibliotecă – se supunea de multe ori hotărârilor directorului Angela Popescu – Brădiceni.

Aceasta punea pe primul loc activitatea de biblioteconomie, venind an de an cu idei noi, cu modificări în organigrama BCS, impunându-se în întâlniri internaţionale prin profesionalism. O auzeam de multe ori pe Angela Popescu – Brădiceni spunând că nimic nu este mai grav decât prostia. „Să nu fim proști!”

Apoi, nu am fost răspunzătoare de acest fond de publicaţii „S”. În acest sector lucrau cei mai îndârjiţi membri ai Partidului Comunist Roman. În BCS la Fond „S” lucrau câteva persoane de sex feminin, cele mai acerbe membre ale PCR, dorind să dea şi impresia unei pregătiri profesionale ireproşabile.

Nu se afirma clar că ar fi fost cenzurate cărţile care intrau în fondul „S”, ni se spunea că era vorba de … un control al cărţii. Chiar dacă prin acest control, de fapt, erau blocate anumite cărţi, alese după criterii „bine stabilite”, existente într-o broşură cu norme şi dispoziţii.

Ar trebui ca în gestiunea BNaR să existe această broşură. Ar fi interesant de văzut astăzi un asemenea „document”. Pe lângă normele şi dispoziţiile precise se vorbea şi de nişte liste tipărite care veneau periodic din partea Consiliului Culturii şi care conţineau criterii de stabilire clară a publicaţiilor care trebuiau să intre în fond „S”. Consiliul Culturii, actualul Minister al Culturii şi Patrimoniului Naţional dădea indicaţii clare şi verifică intrarea cărţilor la „S”.

„Se ştia” şi „securistul” Bibliotecii, care deseori citea la Fond „S” sau împrumuta cărţi din acest fond de carte în interesul propriu.

Nu am auzit după anul 1968, după angajarea mea în BCS, despre o directivă de distrugere a cărţilor epurate de către Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor înfiinţată în 1949. Repet, tot datorită directorului Angela Popescu-Bradiceni. Am să repet mereu şi cred că în BCS au fost multe lucruri bune dincolo de „ochiul” vigilent al cenzurii la nivel de ţară tocmai datorită acestul director.

În regimul comunist, Angela Popescu-Bradiceni a fost directorul care a pus bazele primei biblioteci a României, Biblioteca Centrală de Stat, în anul 1955 şi Biblioteca Naţională îi datorează multe chiar şi astăzi. Este vorba de o personalitate culturală şi care datorită studiilor umaniste serioase a „ţinut cu dinţii” la anumite principii.

Ea îşi făcea munca de bibliotecă, reuşind să facă o mare Bibliotecă, îndeplinind numai anumite acţiuni comandate, pe care nu le putea amâna la infinit sau nu putea convinge de inutilitatea lor domeniul Bibliotecii Centrale de Stat. Dovada ar fi şi numărul relativ mic din Fondul Secret, circa 30.000 Unităţi Bibliografice (UB) existent în anul 1990!

*

Erau criterii generale pentru fondul „S”, aşa cum ar fi toate cărţile care descriau puterea sovietică, despre duşmanii comunismului, contra-revolutionari, condamnaţii din procesele politice, cei care au murit ridicându-se împotriva stabilirii comunismului în România, despre Transilvania, tot ce însemna iredentism, revizionism, şovinism, despre nazism, despre monarhie, discursurile regelui Carol al II-lea, nu trebuia să se ştie nimic despre regalitate sau țar, cărţile religioase, cărţi despre cultele interzise în România, penticostali, martorii lui Iehova, cărţi despre pornografie, lesbianism, homosexualitate, sex, erotism, droguri.

Toate publicaţiile cu şi despre membrii partidelor fostelor partide de dinainte de 1948 erau interzise, precum şi tot ce se scria despre mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu dar şi despre Maria Antonescu, soţia mareşalului.

Pe lângă aceste criterii, aşa zis generale, erau şi altele, care ne apar azi mult mai aberante. Este vorba de publicaţii care dacă aveau şi numai un cuvânt sau numai câteva fraze despre obârşia Românilor, despre teritorii, graniţe, Basarabia, Cadrilater, toate erau trecute la „S”.

Numai dacă exista un singur cuvânt precum monarhie, sau era menţionată „Doina” lui Eminescu, să zicem, într-o enumerare de poezii – Eminescu, totul mergea la „S”. Dacă exista şi o singură frază despre binefacerile Occidentului, cartea respectivă trecea la „S”. Dacă într-o revistă era un articol care ar conţine un cuvânt rău despre regimul din România, revista respectivă era imediat trecută la fond „S”.

Astfel, era la Fond „S” şi Simion Mehedinţi – marele geograf numai pentru că vorbea de fostele graniţe, teritoriile pierdute în 1940, existau hărţi cu acestea în cărţile sale.

Era la fond „S” opera monumatala a lui G. Călinescu „Istoria literaturii Romane dela origini până în prezent”, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941.

Existau la Fond „S” toate volumele de Istorie a Românilor ale marilor noştri istorici, Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Constantin C. Giurescu.

Erau la „S” marii noştri scriitori care aveau opera ciuntită, pentru o poezie, precum, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, etc.

Dacă un scriitor, în urma vizitei în Occident, nu se mai întorcea în România, toate operele lui erau trecute imediat la „S”. Şi au fost câţiva care trebuiau cunoscuți.

*

Depozitul fondului „S” era în afara sediului Bibliotecii Naţionale din strada Ion Ghica nr. 4, având şi Catalog separat de Catalogul General al BNaR. Acest depozit de fond „S” se găsea în Bucureşti, la subsolul barului „Atlantic” din centrul orașului Bucureşti.

În depozitul acela mişunau şobolanii încât colegele care lucrau acolo trebuiau să meargă printre rafturi bătând din picioare, plesnind cu câte o line în rafturi ca să-i sperie pe intruşi. Cu toate acestea le mai sărea în faţă câte un şobolan, mai speriat chiar decât bibliotecarele noastre, probabil „îngrozit” şi el de minunăţiile care zăceau pe rafturi fără a putea fi cunoscute de Români din cauza cenzurii comuniste venită de după 1948.

La acest depozit, erau desemnate ca depozitare, bibliotecare cu studii superioare care lucrau în condiţii îngrozitoare, fără lumină de zi, fără aerisire şi cu „musafiri” nepoftiţi, şobolanii. A se înţelege că aceste bibliotecare primeau cărţile repartizate pentru acest fond de cărţi de către colectivul specializat care tria, cenzura …

Cărţile depozitului Fond „S” au fost aduse în 1990 în sediul BNaR din Ion Ghica nr. 4, dar mre parte din ele erau ronţăite de şobolani, mucegăite, în mare parte, distruse.

Notarea cărţilor care făceau parte din Fondul secret aveau fie un „S” scris cu un creion de culoare roşie lângă cota cărţii, fie litera a mic de mână, tot lângă cota cărţii. Nu cunosc raţiunea acestei notări, cu „a“.

Cărţile intrate în Depozitul General aveau fișă în Catalogul general al BCS, iar dacă după „controlul” cărţii erau eligibile pentru Fond „S” rămâneau pe loc, în depozitul general şi primeau notaţiile de Fond „S”. Astfel, văzând notaţia de lângă cota cărţii, depozitarele nu dădeau cititorilor aceste cărţi, în caz că erau cerute.

Din când în când, cota fiind găsită în Catalogul general, depozitara mai scăpa către cititori câte o carte de fond „S”, din greşeală, la numărul mare de sute de cititori zilnic în BCS. La restituire, depozitara vedea ce greşeală făcuse şi venea să discute cu custozii să păstreze secretul… secretul fericirii unui cititor care apucase să vadă o carte interzisă.

În Catalogul Topografic – evidența clară a oricărei biblioteci, deci şi a Bibliotecii Naţionale, pe spatele fișei tipărite, de catalog clasic – are atât lângă cota cărţii, dar şi alături de numărul de inventar, această notare ”S” sau ”a” mic de mână.

Regretul meu este că din Biblioteca Naţională a României nimeni nu s-a gândit în toţi aceşti ani de după 1990, la realizarea unui material despre fondul „S”. Ar fi fost un studiu interesant, ar fi fost o bibliografie mare şi bună, dar, din păcate, cursul Bibliotecii Naţionale de după 1990 a fost grav deturnat …

Din păcate, şi astăzi, în anul 2015 Biblioteca Naţională a României are milioane de publicaţii fără acte financiar-contabile, iar peste un milion de cărţi, deşi sunt catalogate nu pot fi servite publicului larg şi BNaR nu are un catalog on-line complet.

Întrucât, în anul 2015, atâtea publicaţii, cărţi, reviste, ziare, etc. nu se pot consulta de către utilizatorii de astăzi, fără să greşesc, pot spune că încă în România exista milioane de publicaţii la „S”.

Milioane!

Un Fond „S” implicit şi mult mai arbitrar şi eficace în im-prostirea Românilor, decât acel Fond „S” care îi „ferea” pe Românii (intelectuali autentici) de a afla adevărul. Oricum, aceştia aflau ceea ce îi interesa…

Circulau între noi, cărți, articole, poezii, care erau la „S”. Uneori și fotografii despre România sau conducătorii ei surprinși în anumite ipostaze. Circulau între noi, cumpărând aceste materiale care erau scoase, fie la mașina de scris, fie într-o formă de xerox rudimentar. Ne bucuram că puneam mâna pe așa ceva, le duceam acasă și pentru familie.

În acea perioadă, în Biblioteca Centrală de Stat circula într-o formă de xerox primitiv „Istoria literaturii Romane dela origini până în prezent” de G. Călinescu, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941.

Deţin chiar eu din perioada fondului „S” un exemplar din Istoria literaturii din 1941, a lui G. Călinescu.

Un alt exemplu: soţul meu, cititor înverşunat a putut citi într-un an întreg, 1976, toate volumele de Istorie a Românilor ale lui Iorga, Xenopol, C. C. Giurescu, pe care i le-am putut scoate din depozitul fondului „S” . Prin aceasta doresc să spun că atmosfera din BCS de după 1970 era propice cititului, puteam păcăli vigilenta celor de la „S” …

Fondul „S” din BCS – BNaR era în anul 1990 de maximum 30.000 UB.

*

Acum, în anul 2015, „Fondul S” – implicit, neoficial – este de milioane de cărţi! Publicaţiile fondului „S” de dinainte de anul 1990 se puteau consulta în urma unei cereri, astăzi în 2015 nu există această posibilitate. Când era cenzura mai mare?

Şi înainte de 1990 exista o scuză, prostia comunistă, indicaţii date de politruci, astăzi cum putem explica această „cenzură” modernă ? În mod sigur, exista politruci de Stil Nou, ascunşi bine …

Sunt multe greşeli, lipsuri, mari disfuncționalități şi astăzi în Biblioteca Naţională a României. Iar scuza de astăzi că nu sunt angajați mai mulți, pentru mine, o frază arhicunoscută din timpul perioadei comuniste nu este valabilă.

De ce nu se angajează? Ce au făcut directorii ca să aibă mai mulți salariați? Nu se știe!

Toată lumea se vaită ”Nu avem oameni!” Cu văitatul nu se rezolvă problema personalului într-o bibliotecă națională în secolul 21. Și aici suntem depășiți de toate țările Europei, chiar și de cele din fostul lagăr socialist. Cum se întâmplă acest lucru numai în România?

Chiar legat de acest Fond „S”. În 1990 toate publicaţiile fondului „S” au fost introduse în depozitul general. Perfect. Un lucru bun. Dar, multe fișe de catalog de Fond „S” nu existau în catalogul general. Cum publicaţiile şi-au căpătat locul în depozitul general, sunt multe cărţi care neavând fișă în catalogul general chiar dacă sunt la un loc cu toate cărţile, nu ai cum să găseşti fișa unora dintre cărţile din fondul „S”. Nu se poate găsi cota cărţii chiar dacă există cartea dorită, din fostul fond „S”, în depozitele BNaR. Deci Fondul „S” Comunist este în continuare, iar Fondul „S” Democratic este şi mai mare, mult mai mare …

Cum am mai spus au fost două situaţii:

1. Cărţi care erau deja în depozitul general şi care prin „S” sau „a” lângă cota cărţii NU se serveau cititorilor.
2. Cărţi care de la început au fost repartizate fondului „S” , având fișa de catalog în catalogul special al fondului „S”, fără a se dubla cu o fişă şi în catalogul general.

Ori, sigur cărţile au intrat în depozitul general, dar catalogul special al fondului „S” s-a „distrus” după mutarea în noul sediu şi este clar că anumite cărţi pe care le-am bănui ca existente în BNaR nu mai avem cum să le găsim!

Ar mai fi fost o posibilitate de găsire a tuturor cărţilor Bibliotecii, inclusiv a cărţilor din Fond „S” prin consultarea Catalogului Topografic, ştiindu-se că singura evidență clară a tuturor publicaţiilor Bibliotecii o constituie Catalogul Topografic. Ori, nici acesta nu există, cel puţin, nimeni nu mai ştie de el.

Şi atâta timp cât tot existentul BNaR nu este în on line şi aceste cataloage nu se mai găsesc, gestiunea Bibliotecii Naţionale a României este pierdută pe vecie. 

UN FOND „S” DE MILIOANE DE PUBLICAŢII LA BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN ANUL 2015!

Toate acestea se întâmplă din cauza lipsei de EDUCAŢIE! Un popor educat e mai deştept nu numai pentru el, ci pentru ţara lui. Ori, Biblioteca ajută la educarea unui popor. Alături de Învăţământ, Biblioteca Naţională ar schimba faţa României dacă i s-ar acorda atenţia şi sprijinul necesare.

De aceea şi rolul Bibliotecii Naţionale a României, cu un sediu nou, destinat unui biblioteci naţionale nu ar trebui să se rezume la întâlniri de tot felul neglijându-şi principalele functiii descrise în Legea 334 2002 actualizata, Legea bibliotecilor.

„ART. 12 Biblioteca Naţională a României îndeplineşte următoarele funcţii specifice:

a) prezervă, conservă, cercetează, dezvoltă şi pune în valoare documentele deţinute în colecţiile sale;

c) identifică, colecţionează, organizează, conservă şi pune în valoare Fondul Romanica, alcătuit din tipărituri şi alte categorii de documente apărute în străinătate, referitoare la România, la poporul român şi cultura română, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate;”

Chestiuni identice scrise şi pe site – Biblioteca Naţională a României – Misiunea Bibliotecii Naţionale a României: „Biblioteca Naţională a României are ca misiune identificarea, dezvoltarea, organizarea, conservarea, cercetarea, comunicarea şi punerea în valoare a patrimoniului documentar naţional, precum şi a fondului Românica, fond ce reuneşte documente apărute în străinătate, referitoare la România şi la poporul român, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate”.

Vali Constantinescu, bibliotecar în Biblioteca Naţională a României timp de 42 de ani, aproximativ 21 de ani înainte de 1990 şi tot vreo 21 de ani după 1990


În continuare voi da câteva titluri de studii serioase ale unor persoane de un înalt profesionalism care s-au documentat şi au făcut un lucru extraordinar în acest domeniu care nu trebuie să rămână necunoscut. Face parte din istoria Culturii din România şi trebuie cunoscut şi pentru a şti ceea ce a fost dar şi pentru a nu mai repeta. Oare, se poate să nu mai repetăm? Să învăţăm din greşeli?

1. IONUŢ COSTEA, ISTVAN KIRALY, DORU RADOSAV: Fond Secret. Fond „S” Special. Contribuţii la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România – Studiu de caz. Biblioteca Central Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA 1995, 362 p.

Aici există şi descărcare gratuită a cărţii lui Ionuţ Costea, Istvan Kiraly, Doru Radosav : FOND SECRET FOND „S”

2. LILIANA COROBCA – „Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România“, Polirom Editura Cartea Românească, 2014, carte în format digital, e-book pe care o aveţi aici.

3. ISABELA VASILIU-SCRABA ne prezintă rezumatul cărţii «Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989» coordonator Paul Caravia, prefaţa Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, sub un titlu sugestiv, O NOUĂ RUBRICĂ A CENZURII. Spunea autoarea de la început că este vorba de « Manevre de subminare a identităţii culturale romane prin liste de cărţi interzise după 1945 de ocupantul sovietic. Memorie culturală «contaminată»: cenzura într-o carte divulgând cenzura. Intoleranţii adoră toleranta celorlalţi şi abuzează sistematic de ea (apud. Lucian Blaga)».

4. Monica Gheţ, Sub semnul lui Creon. Cenzura între spaţiul public şi spaţiul privat din România

5. Din COROBCA’S BLOG, Puteam citi despre instituţia cenzurii în diverse țări, în Bulgaria unde se numea Glavlit, la fel ca în URSS, în Cehoslovacia.
Cititm şi despre cenzura din România, despre cartea „Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964)”, Liliana Corobca , Ed. Tritonic, 2010, despre Pavel Reifam (1923-2012) şi cartea electronică „Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice” , un curs universitar ţinut masteranzilor şi doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003, după cum suntem informaţi din acest Blog, despre Decret-Lege nr. 364 din 2 mai 1945. Iată un fragment din acesta:

„Comisia pentru aplicarea Art. 16 din Convenţia de Armistiţiu, a decis până la 1 August 1945 scoaterea din circulaţie a publicaţiilor enumerate în această broşură {Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 August 1945, Bucureşti, Ministerul Propagandei, 1945, pp. 3-6. }, care serveşte tuturor librarilor, chioşcarilor, debitanţilor şi bibliotecarilor din întreaga ţară, drept călăuză pentru a proceda la imediata îndepărtare din comerţ şi din uzul public al cărţilor, revistelor, hărţilor, precum şi al diferitelor reproduceri grafice ori plastice, care contravin bunelor relaţii dintre România şi Naţiunile Unite, conform legii nr. 364 din 2 Mai, publicată în Monitorul Oficial Nr. 102 din 4 Mai 1945 …”

 

Vietnam

Am fost în Vietnam …

 

 

 

Am fost in Vietnam …

Un eveniment nefericit din viața mea m-a adus în Vietnam. Cu tot necazul pentru care ajunsesem în Vietnam, totuși, de la început am fost încântată de Hanoi – capitala Republicii Socialiste Vietnam: de oameni, de istorie, de tradiții, de învățământ, de muzee, de biblioteci, de turism, de hoteluri, de magazine, de piețe, de taxiuri, într-un cuvânt am simțit că-mi plăcea țara !
Este o lume nouă. O altfel de lume. Nu se poate compara cu o țară europeană. Este altceva, deosebit. Nu pot să nu mă întreb și astăzi de ce mulți aleg ca destinație în Asia țări precum Laos, Cambodgia când există Vietnam! Țară exotică, dar foarte modernă, civilizată, unde se poate călători în siguranță, cu locuri minunate și prețuri foarte bune pentru orice excursionist, iar vietnamezii sunt  deosebit de binevoitori, politicoși, atenți, dornici să-ți explice tot ce ai vrea să afli. Te simți bine venind în Vietnam.

Revin și spun că am îndrăgit Vietnamul încă din anul 2008, dar peste 8 ani am văzut o țară complet nouă. Era o mare schimbare. Încă de la coborârea din avion m-a impresionat plăcut noul aeroport Noi Bai din Hanoi. Am aflat că aeroportul vechi era ca și abandonat. Așa cum era nu se va mai folosi nici măcar pentru curse interne. Și acela se va moderniza. Noul aeroport este ultramodern, în toate compartimentele se vorbește limba engleză,  chiar daca nu o limbă engleză perfectă, dar cu dorinta clara de a fi amabili , de a-i primi cum se cuvine pe toti strainii. Un aeroport care are toate facilitățile unui aeroport din secolul 21. După 8 ani nu mai recunoșteam nici drumul de la aeroport până în oraș. Apăruse o autostradă frumoasă cu multe benzi de circulatie, nici nu știam unde sa privesc mai întâi. Nu-mi venea să cred că eram în Vietnam. Ceva colosal! Am aflat ca aceasta constructie s-a facut cu ajutorul japonezilor si chiar se numeste „Podul prieteniei  vietnamezo-nipone”.

 


Orașul era de nerecunoscut. Hanoiul mi se părea un alt oraș, nu era cel văzut cu câțiva ani în urmă: construcții noi, magazine moderne, vitrine care te atrăgeau prin frumusețea exponatelor, etc., etc. Orașul era, parcă mai viu, mai tumultuos. Vietnamezii, la fel de politicoși și atenți cu străinii, dar se schimbaseră si mai mult, în bine, erau și mai veseli, curiozitatea lor nu mai era așa de mare față de străini, deși rămăseseră aceiași oameni săritori și plini de solicitudine. Față de străini să zic că era un plus de „reverență”, dar și față de conaționalii lor se purtau asemănător.
M-a captivat totul!

Omniprezenta motocicletă.  Motocicletele – majoritatea Honda, la fel de multe, era același vuiet si agitație a străzii, dar, parcă, totul altfel, mai vesel, mai optimist. Motocicleta este bună la toate: pe lângă utilitatea absolut necesară a oricărei familii de a se deplasa la muncă sau de a duce copiii la școală sau grădiniță, motocicleta transportă tot: valize și diverse bidoane, pachete, lăzi, sticle, geamuri și oglinzi, vase de porțelan, ditamai porțelanuri transportate pe motocicletă și prinse în câteva sfori, animale vii, dar și tăiate, păsări vii, cofraje pline cu ouă, flori și fructe … multe din fotografiile mele au surprins toate acestea.

 

IMG_1665  IMG_5041

 

 

 

Motocicletele sunt ca o artilerie pe câmpul de luptă când pornesc de la stop. Este o nebunie curată pe străzile din Vietnam. Stopurile care există, nu se respectă oricât se încearcă să se spună că este și civilizat și necesar. Abia dacă în intersecțiile mari se reușește respectarea stopului.
Mai e mult până la a fi respectat în totalitate – așa îmi spun chiar vietnamezii … e greu, foarte greu.
Ca să traversezi strada este o adevărată epopee. Cu toate acestea, după două trei zile de plimbări pe străzile Hanoiului te obișnuiești. Nu aș fi crezut că voi putea să mă angajez și să traversez vreodată strada. Cu toate că nu este ușor, se reușește. Te obișnuiești și îți spui: asta e !

Totul mi-a plăcut în Vietnam:

Cartierul vechi – ca orice cartier vechi din orice țară are farmecul lui, dar aici este vorba de o țară orientală unde orice obiecte cu un aer vetust nu înseamnă de loc așa, toate amintesc de o anumită perioadă, din cultura, istoria acestei minunate țări. Aici, îți trebuie un însoțitor, te plimbi zile întregi și revenind tot te pierzi și nu te saturi să privești, să priveeești … să alegi, să cumperi, să negociezi și să ai grijă pentru că vietnamezii sunt buni negociatori, dar le și place să te incite la cumpărat, ți se fac și favoruri, îți acordă reduceri. Este o plăcere sa te târguiești, să-și prezinte marfa cea mai bună, să te încânte, să te facă să mai vii și a doua zi. Ești rugat, invitat.
(chiar îmi spunea cineva care a stat mai mulți ani in Vietnam și întors în România nu se putea obișnui cu impolitețea, nepăsarea, disprețul vânzătorilor Români față de cumpărători; nu există așa ceva în Vietnam).

Construcțiile noi – pe lângă cartierul vechi vedem noile construcții care au dat cartiere luminoase, pline de verdeață, blocuri frumoase, cu peste 20 de etaje, chiar peste 70 de etaje, existând și vile, pasaje și pasarele cum vedem în reclamele de pe la noi …

 


Muzeele sunt multe, frumoase, rare, deosebite: Muzee de istorie – care prezintă istoria zbuciumată a poporului și te minunezi la câte sacrificii a putut face acest minunat popor. Cum au fost distruse familii întregi: copii, mame, soții, tați, nepoți toți morți, iar singurii râmași în viață, bunicii sunt împăcați pentru ca țara este liberă. Voi reda povești copleșitoare, dureroase. Vietnamezii își respectă conducătorii, știu să se sacrifice când este totul pentru țară.
Câte sacrificii! Câte familii distruse, câți tineri morți, atât de tineri, care nici nu au trăit, nici nu știau ce este viața.
Întrucâtva, istoria poporului vietnamez se aseamănă cu a noastră. În sensul că nu au atacat pe nimeni, niciodată. În schimb, ei au fost atacați și s-au apărat.
Astăzi nimeni nu poartă ranchiună nimănui.
Se pare ca au uitat tot, vor să-și construiască țara în pace.
Cozile pentru vizionarea muzeului Ho Chi Minh Mausoleum sunt ilustrarea vie că turiștii sunt interesați, vor să se convingă de ce au auzit …
Muzee frumos întreținute, ilustrative a ceea ce este o țară, Vietnam! O încântare!
Muzeul Armatei, Muzeul Poliției, Muzeul Literaturii, etc.

Muzeul de artă este deosebit, pictori buni, necunoscuți. Dar, sunt unele picturi fantastic de frumoase. Pictori care în altă țară ar fi celebri.

 


Muzeul de etnologie este absolut extraordinar. Nu prea voiam sa merg la un muzeu taranesc. Imi spuneam ca nu am ce vedea: niste case taranesti, poate, chiar niste colibe … … Vizionându-l nu mă înduram să-l părăsesc. Fotografiilepe care vi le voi prezenta vor „descrie” mai bine totul in locul meu.

Tot ce înseamnă A ÎNVĂȚA : învățământ, școală, bibliotecă, centrele de învățat limbi străine, cu precădere limba engleză îți arată dorința unui popor de a învăța, a ști, a cunoaște, a fi în ton cu toate descoperirile tehnicii, științei. Copiii sunt îndrumați să învețe, sunt susținuți de părinți care fac eforturi numai ca și copiii lor să învețe, să știe limba engleză la perfecție, de mici, de la 4-5 ani, în grădinițe, în școli, apoi și în facultăți se învață limba engleză cu acribie, de către toți, toți… Aveam eu o vorba: in Vietnam se invată limba engleză de la măturatorul de pe stradă pană la ministru si de la 3-4 ani pană la si peste 60 de ani …
În școli se face sport, se cântă, sunt ORE de dans, dansuri moderne, pe melodii americane …

Copiilor li se oferă tot ce este mai bun: scoală, bibliotecă, librăriile atat de frumos prezentate cărtile, instrumetele de lucru pentru elevi, dar si distractiile.

 

 


Bibliotecile sunt pline, toată lumea se interesează, învață. Biblioteca Națională a R.S.Vietnam este deschisă de luni până duminică inclusiv, între 8-20, cu săli pline. Doar ca Biblioteca lor Națională mi s-a părut puțin cam săracă în cărți noi. În schimb, Biblioteca Națională are sală de calculatoare cu zeci de computere moderne, cu sala specială pentru cei care studiază în și despre Asia

BIBLIOTECA NATIONALA VIETNAM

 

Magazinele pline cu tot felul de mărfuri specifice țării, dar și mărfuri europene.
Restaurantele de toate națiile și pline permanent, ești servit politicos cu orice dorești: mâncăruri vietnameze, coreene, chinezești, thailandeze, europene, etc. Există hot dog american sau shaorma, dar și aceleași produse în creație autohtonă și nu sunt cu nimic mai prejos …
Bistro-urile și berăriile stradale la tot pasul, pline-ochi permanent.
Berea curge în valuri, ieftină, rece și foarte bună. Poți bea berea într-un local chiar dacă ai la pachet un meniu de la localul rival sau îți mănânci sand-wich-ul de acasă și vrei să bei un pahar de bere sau dorești ca alături de mâncarea din pachet să ți se facă pe loc un pahar de suc de fructe. Fiecare șef de restaurant îți permite orice. Ei vor să te simți bine și dacă vei consuma ceva și de la ei, foarte bine dacă mai ai ceva din altă parte sau de la un alt restaurant …

 

 


Sucurile naturale din fructe exotice sunt la mare căutare de către turiști. Sucuri care ți se fac sub ochii tăi, din pulpa fructului, după dorința fiecăruia, cu lapte, cu iaurt, cu gheață, fără gheață. O multitudine de sucuri că-ți dorești să le ai pe toate, ai vrea să le guști pe toate. Din tot feluri de fructe: mango, avocado, rambutan Jackfruit, pitaya sau fructele dragon, duku sau lungsat, durian, kumquat și multe altele neîntâlnite niciodată. Cine să mai vrea un suc de mere?!

 

IMG_1130IMG_1131 Sucul de trestie de zahăr făcut chiar in fața ta este atât de bun!

Supermarketurile ca și orice fel de magazin au tot ce vrei, de la tot ce este specific vietnamez, la orice produs european sau dintr-o altă țară din Asia. Găsești, repet, orice, de exemplu pasta de dinți Colgate sau săpunul Dove. Gazdele amabile, binevoitoare, serviabile.
Voi scrie pe parcurs despre multe, venind cu dovada: fotografii.
Hotelurile, taxiurile, spitalele–medicina și medicii, piața din Vietnam, mâncarea specifică, florile, parcurile, copiii, etc., etc. constituie alte subiecte frumoase, care merită spuse.

Cateva vitrine cu exponate frumos aranjate si un ceas urias – fotografiat ziua si noaptea –  intr-un din parcurile centrale din Hanoi. Ceas care si functioneaza.

 

 

Vietnamezii își respectă sărbătorile, tradițiile nu sunt uitate, dar sunt împletite cu modernitate.
Mobilul este folosit de absolut toți vietnamezii. În toate sectoarele de activitate. Toată lumea se folosește de mobil. Acum 3 ani nu se folosea atât de mult mobilul în România cât se folosea în Vietnam. Era folosit de elevi, de bătrâni, de muncitori, de vânzătorii de la magazine, dar chiar se folosesc de mobil, nu numai să stea pe jocuri sau facebook. Un exemplu: dacă întrebai ceva și nu erai înțeles, îți spuneau să stai puțin și rapid accesau dicționarul !!! și te ajutau exact cu ce căutai și-ți explicau cu lux de amănunte ce le spunea dicționarul.
Vietnamezii știu să trăiască.

Am constatat că vietnamezilor le place să se distreze, să se bucure de viață. Am constatat că duminica atât restaurantele mari, dar și berăriile sau micile localuri stradale sunt pline chiar de dimineață și multe femei la mese, fie câteva prietene împreună, fie femei împreună cu întreaga familie, părinți, copii, prieteni. Am întrebat de ce duminica oamenii nu stau acasă. Mă întrebam cum să vină să mănânce la restaurant. Mi s-a dat un răspuns pe care-l găsesc absolut perfect: și femeia vietnameză, fiică, soție sau mamă are dreptul la repaus! Măcar duminica să fie și femeia vietnameză servită, să stea și ea și să fie servită la restaurant, să aibă și ea chiar și numai o dată pe săptămână puțin relaș. Am văzut bucurie și mulțumire în ochii multor vietnameze în ziua de duminică.

Ce mai mult am suferit în Vietnam de lipsa Bisericii. Există Biserica catolică, dar slujba în limba vietnameză, parcă este altfel… apoi, există tot felul de credințe, budiștii, cred că sunt cei mai mulți, sunt altare peste tot: în casele oamenilor, în restaurante, în hoteluri, în parcuri. Lumea se roagă, țin cont de anumite superstiții, aplică ceea ce au învățat din familiile lor, ținându-se cont de tradiții.

IMG_1553 Altar in restaurant.

 


Nunta și moartea sunt respectate așa cum trebuie fiecare, chiar dacă într-un alt mod decât al nostru, al creștinilor.

 


FEMEIA vietnameză. Femeia vietnameză este în toate. Mă gândeam la multe din cuvintele adresate femeii de către mulți oameni celebri de-a lungul secolelor: scriitori, poeți, oameni de știință, actori, pictori, sculptori, etc. etc. și nu am găsit tipul femeii vietnameze pe nicăieri.
Poate aș realiza un portret cât de cât adevărat dacă aș combina mai multe cuvinte din mai multe dictoane celebre.
Femeile vietnameze sunt soții desăvârșite, mamele sunt nemaipomenite.
Femeia vietnameză este puternică, are putere de sacrificiu mai mare decât a bărbaților, își plâng morții în tăcere, nu se vaită, ea suferă în tăcere, dar nu este umilă, putând fi și misterioasă, și frumoasă și vrednică.
Femeia vietnameză face la fel de bine și muncile bărbaților: conduce motocicleta, pe străzi cei mai mulți vânzători ambulanți sunt reprezentați tot de femei, la câmp, parcă, tot femeile sunt mai multe, vânzătoare în magazine tot femeile, sunt multe femei-medici.
Îmi spunea cineva că femeia supusă, cuminte, ascultătoare, a face totul fără să crâcnească este specificul femeii din Asia.
Aș pune pe un piedestal pe femeia vietnameză.
Femeia vietnameză ar trebui pusă pe un soclu la care să te uiți cu admirație, respect și să i te închini.

 

FEMEIA VIETNAMEZA 7 

Femeia vietnameză tânără este atentă la noua ei viață. Știe să fie atentă și-și aranjează viața în cele mai mici detalii, își ordonează viața îmbinând tradiționalul cu modernul, dorește să fie frumoasă, să se facă frumoasă, supraveghindu-si atent totul: îmbrăcămintea, pantofii, munca ei, familia, își controlează totul: felul în care merge, de cum conduce motocicleta. Ea este aranjată tot timpul, știe să fie independentă, dar este și foarte cochetă. Ea are originea puternică, dar vrea să treacă peste barierele tradițional-exagerate, sunt educate, învață și vor să se auto-depășească, vor sa-și construiască o viața mai ușoară, mai interesantă, cu greutăți mai puține decât au avut mamele sau bunicile lor.

 

 

*

Este un elogiu adus Vietnamului? Poate.

Rândurile mele se doresc a fi o radiografie simplă realizată prin ochii unui turist a unor aspecte ale unei țări din Asia – Vietnam.
Poate sunt chestiuni pe care nu le știu, poate sunt unele lucruri pe care nu le înțelegem, noi, europenii.
Dar, nu poți să nu remarci frumusețile țării și frumusețea unui popor chinuit de alții mulți ani, dar care nu s-a lăsat.
Este o țară în plină dezvoltare și de la an la an devine o țară de admirat din toate punctele de vedere.
Și au rămas atâtea nespuse, dar o voi face pe parcurs: agențiile de voiaj care își fac treaba cu profesionalism, hotelurile atât de moderne, stațiunile atât de moderne, numai dacă spui Ha Long și poți să te vezi ca la Miami Beach.

 

PLAJA VIETNAM

Îmi amintesc de două lucruri care nu mi-au plăcut și pentru fiecare din ele mi se dă un răspuns bun.
În orice caz acestea nu-i deranjează pe turiști. Este problema vietnamezilor.
1. Aruncarea gunoaielor pe jos, oriunde te-ai afla, dar mai ales pe stradă. Nu sunt coșuri de gunoi decât puține și doar prin cartierul ambasadelor. Este foarte adevărat că după miezul nopții, străzile sunt invadate de măturătorii stradali care curăță tot și a doua zi de dimineață totul este lună. Ca și în cazul cu respectarea stopurilor obligativitatea coșurilor de gunoi li se pare de nerealizat pe moment. Ar trebui dusă o întreagă campanie, oricum va dura. Cum este vorba de un popor disciplinat, sunt convinsă că vor reuși.
2. Ricșa, “cyclo”, Xích Lô în limba vietnameză. Da, nu îmi place în secolul al XXI-lea plimbarea cu ricșa pe străzile din Vietnam mi se pare ceva umilitor pentru cetățeanul vietnamez. Ori aceasta nu caracterizează poporul vietnamez dârz, redutabil. Sigur că străinii își fac o plăcere, o iau ca pe ceva exotic, fie că se plimbă, fie că au obosit de mersul pe jos și iau o ricșă ca să se mai odihnească. Ricșa care apare imediat, când nici nu te aștepți, chiar nici nu-ți dai seama de cum te găsește. Am fost mustrată strașnic că pot crede că este vorba de o umilință. Este ca și un taxi, un mod de a câștiga bani pentru unii vietnamezi. Mi s-a spus că este o muncă foarte bună pentru unii vietnamezi care au copii și a fi „ricșar” înseamnă mai mult decât un salariu obișnuit. Prețurile nu sunt mari, poți negocia, „ricșarii” cedează ușor, nu vor să piardă un client … În unele locuri se spune că ricșa ar căra/duce mărfuri de colo-colo. Nu am văzut așa ceva în Hanoi. Ricșa este folosită numai pentru plimbări. Mai este dată și o altă explicatie: nu este vorba de ricșa clasică, din timpuriile subjugării coloniale cand ricșarul, alerga, trăgând sau împingand trăsurica-ricșă în care stătea stăpânul.  Acum ricșarul modern dă la pedale, mergând cu bicicleta toată ziuă. Amuzându-ne putin se poate spune ca acesta va trăi o sută de ani pentru că face sport care-i face numai bine…

Acesta este un prim capitol despre Vietnam-o țară de vizitat, cu atâtea necunoscute …

RENUMITA CAFEA VIETNAMEZA Până data viitoare, o invitație la o cafea vietnameză pe care n-o găsești decât la ei acasă. Se spune că este una dintre cele mai bune cafele de pe glob.

Va urma …

 

 

Biserica Ortodoxă

Tot despre … Catedrala Neamului

Adaug la cele scrise in 2011 – http://www.crestinortodox.ro/editoriale/scandalos-18-300-biserici-425-spitale-150387.html – cateva idei despre Catedrala Neamului. Desi am mai scris pe undeva, reiau aici, astazi, in IUNIE 2018 cateva idei, poate, scrise deja:

Construirea Catedralei Neamului nu inlocuieste construirea de spitale, scoli. Toate trebuie ! „Dand cu pietre” in Caderala Neamului „dam cu pietre” in poporul Roman, popor Crestin si 85% ortodox !

Ajuta-ne Doamne sa fie gata Catedrala Neamului in acest an aniversar –  2018 – Centenarul Unirii – in ciuda raufacatorilor care nu doresc construirea ei.

In Biserica, in toate predicile preotilor se aud numai cuvinte frumoase, indemnuri spre Bine, Frumos, Dragoste pentru tara, patriotism, cuvinte pe care nu le mai gasim prin alte parti si mai presus de tot in Biserica se spune cel mai fumos cuvant care sta la baza credintei ortodoxe : IUBIREA !
Iubirea care ne da si Bunatatea si Intelepciunea si Judecata corecta.

Nici un strain nu-si blameaza propria religie si propriile lacasuri de cult. Noi, Romanii de ce ne opunem in a avea Biserici ? Cati domnitori Romani au ridicat biserici ? Cati eram la anul 700, dar la 1300 si cati suntem astazi ?

Cati turisti vin in Romania pentru manastirile din Nordul Moldovei ? Daca nu le aveam ? Erau critici ! Foarte bine ca se construieste Catedrala Neamului. Romanii de ce nu ar avea, macar, o Catedrala ? Fata de catedralele impunatoare, superbe din Franta, Anglia, Spania, Italia, etc. ?
Va scrie toate acestea o persoana care, uneori, a avut de suferit,  de nepasarea, indiferenta UNOR preoti.
Dar, preotii sunt una, Biserica este altceva.
Preotii sunt oameni si sigur vor fi pedepsiti mai rau decat noi, mirenii.

Dar si cati preoti adevarati am intalnit. Multi! Preoti deosebiti!
Niciodata nu am lovit Biserica Ortodoxa Romana care secole intregi a fost scut si veghe pentru Romani.
De asta si dorinta unora de a o ataca.
Nu este bine.
Sa ne ocrotim Biserica.
S-o aparam. Daca nici BISERICA nu e, NIMIC nu e !

*

Nu sunt foarte credincioasa, incerc mai mult, dar realizez ca nu sunt foarte credincioasa desi mama mea era o femeie extrem de evlavioasa, iubita si apreciata pentru credinta ei neclintita in Dumnezeu, in Biserica.

Sunt om cu temerile mele, cu indoielile mele.
Dar, recunosc fara ezitare ca dand in Biserica facem pe plac liftelor care nu ne iubesc si ne vor dezbinati, ca popor, dand noi intre noi, Romanii. BOR a tinut Romania intreaga secole.
Atacata BOR cand tara este atat de dezbinata ? De ce?
Daca nici Biserica nu e, chiar ne distrugem de tot.
Si ateii trebuie sa sustina BOR, ca INSTITUTIE, foarte  importanta pentru noi, ca tara.
Cunosc atei foarte morali, fara sa aiba nevoia de Biserica, superiori unor „ crediciosi”.

Parlamentarii nostri, toti sunt cu Dumnezeu in gura, dar ei mint, inseala, fura. Sa fii impotriva BOR? Atunci sa fim impotriva avocatilor pt. ca sunt hoti si apara pe bani multi. Si avocatii sunt necesari, ajuta.
Cuvintele folosite de Biserica nu sunt pentru ca „lumea ar vrea sa vada partea buna a vietii …”

NU ! Este vorba ca Biserica crestina este prima care propovaduieste IUBIREA aproapelui.  Asa cum este fiecare.

Fara Biserica oamenii ar fi si mai salbatici, si mai inversunati unii pe altii, ticalosiile ar fi si mai mari.

Cati oameni sunt morali fara nevoia de Biserica? Foarte putini. Biserica ii mai imblanzeste pe unii, fie de frica, fie din ce aud la Biserica. Ce este rau?

Iubirea, atributul crestinatatii ii face pe oameni mai buni, mai intelepti.
Inchei cu cuvintele lui Dumitru Staniloae: „iubirea uneste atat de mult persoanele, incat ele poarta ca persoane neconfundate un continut comun prin comuniune reciproca” .