Jurnal

Eu atât am avut de spus!

Motto:
Liceu, – cimitir                  Liceu, – cimitir                        Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –           Cu lungi coridoare –              Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori           Azi nu mai sunt eu                 În lume m-ai dat
Şi examene grele…        Şi mintea mă doare…             În vâltorile grele,
Şi azi mă-nfiori               Nimic nu mai vreu –               Atât de blazat…
Liceu, – cimitir                Liceu, – cimitir                           Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!           Cu lungi coridoare…                Al tinereţii mele!  –

George Bacovia

 

Poveste inspirată din realitatea anilor ’60.

Preambul.

Se spune că perioada comunistă a fost una rea pentru România. Eu cred că așa a fost de multe ori, dar cred că s-au făcut și lucruri bune în perioada comunistă. Însă, cred sincer că prostia este emblema comunismului. Dacă nu era prostia poate, poate se reușeau lucruri mult mai bune, în multe sectoare ale societății românești.
De aici și limbajul specific comunismului, acea limbă de lemn caracterizată prin clișee lingvistice, cuvinte încremenite, un limbaj uniform și inexpresiv însușit și de elevi, profesori, oameni cu funcții înalte, părându-li-se multora chiar o indecență dacă nu foloseai anumite clișee, cuvinte banale care și repetate  scoteau la suprafață  Urâtul și Răul!

*

Eu atât am avut de spus!

Silvia era o fată timidă, cuminte, așezată.
Avea 14 ani și în urma examenului de admitere la liceu reușise pe locul 13 la unul din liceele centrale din București. Era atât de mândră de reușita ei și de abia aștepta începerea anului școlar. Un nou început, o nouă etapă, anul I de liceu!

Încă din prima zi de școală, Silvia a fost dezamăgită. Din cei 40 de elevi ai clasei, vreo 35 se cunoșteau între ei. Absolviseră școala generală împreună. Celelalte patru eleve împreună cu ea veneau din alte școli, erau ca niște intruse în această clasă. Erau vizibil nedorite. În fiecare recreație se formau grupuri – grupuri din cei 35 de elevi care comentau, râdeau, vorbeau șoptit, izbucneau în râs, aruncând ocheade către una sau către toate cele cinci eleve …

Silvia împreună cu celelalte noi colege și în recreații stăteau în băncile lor, băncile din fundul clasei, vorbid încet, fără să râdă, fără să se uite în stânga sau în dreapta. Se simțeau îngrozitor, stinghere și triste în fiecare zi, de abia așteptau să se termine orele.

Profesorii, parcă, erau la unison cu elevii clasei a VIII-a A. Cei 35 de elevi erau strigați pe numele mic, priviți cu indulgență, glumeau și râdeau împreună cu profesorii lor.
Dacă una dintre cele cinci eleve lua vreo notă de 9 sau 10 era întrebată cu cinism chiar de mai multe ori în zi: „Ai copiat ? ” – Cum ai obținut tu nota asta?”– dacă era vorba de un extemporal. „Cine ti-a suflat” – dacă era o notă obținută la oral.
Atunci când Silvia a luat la extemporalul de chimie nota 10, acolo unde era o profesoară îngrozitor de rea și la care toată clasa avea note între 5 și 7, sau din când în când apărea vreun 8, elevele clasei au fost chiar furioase și au zbierat, efectiv: ”NU se poate!”
Iar profesorii erau orbi și surzi, eventual spuneau blajin : Liniște, Liniște !

De parcă asta nu ar fi fost destul, diriginta clasei era fosta învățătoare a Silviei din clasele a I-a și a II-a. o învățătoare țeapănă, rece, distantă, care nu zâmbea niciodată. Probabail că fosta învățătoare își continuase studiile și devenise profesoară de geografie. Și ca dirigintă fosta învățătoare era la fel de sobră și distantă față de elevii ei, fără a înțelege ce se petrecea în clasa ei.
(din clasa a III-a, Silvia a avut o perioadă fericită cu o învățătoare apropiată, așa cum trebuia să fie primul îndrumător de copii).

Acum, la liceu, pentru Silvia revenise coșmarul din primele două clase primare. Venea tristă la liceu și pleca și mai întristată.
Va rezista în această școală 4 ani de zile?
Se va schimba ceva? Când?

UTC-ul era în floare în liceele din România. Copiii se comportanu ca și cei mari. Erau învățați să pârască, să-și pârască și pe cei mai buni prieteni, să se atace pentru ce miri ce, să-și arate puterea mai ales dacă părinții erau ceva pe la Partid, ș.a.m.d.

Clasa a VIII-a A în care era Silvia era plină de domnișoare care-și modelau vocea la o ședințele UTC, vorbeau altfel, prețios, alegându-și cuvintele, cât mai banale, clișee repetate pentru a părea interesante, așa cum erau învățate din fragedă copilărie.

Una dintre mamele celor cinci eleve care erau parcă în surghiun și nu într-unul din cele mai bune licee din București, a avut curajul să-i vorbească dirigintei mult prea sobră pentru funcția ei de dirigintă despre situația celor cinci eleve din clasa ei.

Diriginta, aproape de sfârșitul primului trimestru – luna decembrie a anului școlar  a organizat o ședință cu elevii, profesorii și părinții.
Această ședință a facut-o fericită pe Silvia. A scos în evidență urâțernia unor elevi de 14 ani.
Diriginta deși era atât de departe de ceea ce se întâmpla în clasa pe care o păstorea nu a spus nimănui de ce era organizată această ședință.

La întâlnire, în fața tuturor a prezentat situația, corect, exact, dând exemple din situațiile dureroase trăite de cele cinci eleve care erau practic discriminate, iar colegii lor și profesorii făceau front comun.
La început s-a auzit un murmur prelung, apoi cu glasuri din ce în ce mai puternice: „Cine, cine a spus așa ceva?”
„Care este mama care a spus așa ceva, cum se poate?”
„La noi ? Nu-i adevărat”.
Profesorii, indignați, și ei: „Cine este?” „Cine a spus așa ceva?” , „Să vorbească aici, să spună „…

În continuare diriginta, distantă, dar un om corect, până la urmă, a liniștit spiritele și a cerut ca mai întâi să vorbescă câțiva dintre cei 35 de elevi. S-au desfășurat cum știau ei mai bine: și-au modelat vocea ca la UTC, vorbeau prețios și înfierau, condamnau tot ce puteau, pe cele cinci eleve, pe mama care a vorbit, etc., etc.
A luat cuvântul secretara UTC – Alexandra(numele este real pentru că nu se poate uita)
Înaltă, subțire, prefăcută, un caracter mizerabil.
Iar, fraza repetată de zeci de ori de această creatură Eu atât am avut de spus! a rămas în memoria Silviei pe tot parcursul liceului și mai departe, în toată viața ei.
Această propoziție a transmis-o mereu și mereu de cate ori se ivea ocazia, tuturor cunoștințelor, copiilor ei, devenind o frază care se potrivea de minune unor întâmplări trăite,  unor evenimente, chiar si unor discutii banale sau nu. Era vorba de un un clișeu tipic comunist, dar Alexandrei i se părea, probabil, că este ceva înălțător, care o deosebea de ceilalați și de aceea îl repeta cu obstinație: Eu atât am avut de spus!
După ce a criticat dur, a înfierat proletar notele mici, cum elevii erau timorați de profesorii atât de pretențioși, dând exemplul profesoarei de chimie care le cerea atât de mult … dar a uitat să spună că Silvia obținuse nota 10 chiar la această profesoară foarte pretențioasă si mult prea rea.
Iși încheie discusul cu: Eu atât am avut de spus!

Mai vorbea un elev, încă unul, dar Alexandra se repezea, sublinia ceva și încheia cu … ați ghicit: Eu atât am avut de spus!

Alexandra se ridica după fiecare vorbitor repetând ceea ce spusese deja și după două cuvinte fără importanță adăuga ințepat: Eu atât am avut de spus!

Profesoara de franceză, o adevărată doamnă prin prezența fizică și limbaj de aristocrat îi pune o întrebare. Alexandra răspunde scurt, indignându-se că, întrucâtva profesoara o apostrofa și încheie: Eu atât am avut de spus!

Noi, cele cinci eleve nu am mai apucat să spunem ceva. Nici nu prea doream, nici părinții noștri nu au spus nimic.
Lucrurile se cam lămuriseră. Comuniștii și progeniturile lor erau învățați cu minciuna, fățărnicia, dar erau învățați să-și recunoască unele abateri, să promită că nu se va mai întâmpla …
Așa și aici, au recunoscut ceva, oarecum și au promis că se vor comporta frumos cu noile colege, dar tot mai erau unii care se întrebau când mai tare, când mai încet, cine a spus ce se petrece în clasa a VIII-a A ?

Era prima zi când Silvia a plecat fericită acasă pentru că atunci, la acea ședință,  în fața tuturor  s-a văzut „valoarea” colegilor ei, cu Alexandra în frunte căreia de atunci i se spunea cam de toti colegii ei: „Eu atât am avut de spus!

A doua zi, în clasă, fără a se uita spre cele cinci eleve, Alexandra se agita, întrebând care mămică a putut declanșa ședința de aseară. Cele cinci eleve o priveau direct în față, fără să-i răspundă, iar, ea nu mai avea curajul obișnuit, își ocolea privirea, tupeul de până atunci dispăruse …

Profesoara de franceză, cred că era aproape de pensionare, de obicei mergea elegant, vorbea încet, într-o franceză impecabilă.

La prima oră de franceză, după minunata ședință, profesoara de franceză a intrat în clasă ca un fulger, a trântit catalogul și stând în picioare lângă catedră, se adresează direct Alexandrei: „ia, ascultă Alexandra, ce-i aia ca după fiecare propoziție să spui: Eu atât am avut de spus! Nu-ți dai seama cum a sunat repetarea acestor cuvinte, absolut idiot, de prisos, măi, măi, nu aș fi crezut din partea ta … ”

A urmat o morală ca la carte că întreaga clasă amuțise. Era mult prea respectată profesoara de franceză ca să mai poată cineva să spună ceva.

Bucuria cea mai mare a fost a Silviei. Ea, o elevă dintr-un cartier bucureștean observase banalitatea acestor cuvinte care scoateau în evidență prostia colegelor infatuate care se dădeau importante prin repetarea unor cuvinte absolut derizorii pentru că voiau să  iasă in evidentă.

Zilele următoare au fost mai bune, diriginta venea în clasă, în recreații  și iși întreba elevii ce fac, cum o duc ?! Încerca să râdă, să vorbească cu elevii ei.
În clasă, atmosfera se mai schimbase, dar dacă una dintre cele cinci eleve venind la școală, se întâlnea pe stradă cu o colegă, nici nu era băgată în seamă …

După primul an de liceu, părinții Silviei au mutat-o la un liceu din cartier.

Ce bucurie, ce viata cu acei colegi, ce profesori minunați, cu nimic mai prejos decât profesorii din liceul central.

Chiar și la limba franceză Silvia avea un profesor excepțional. Era un domn profesor, fără eleganța profesoarei din liceul central al Bucureștilor,  dar elevii invățau o limbă franceză curată de la Fernandel (actor francez de mare succes – 1903-1971) așa cum il numeau elevii clasei a IX-B pe profesorul lor de limba franceză.
Adevărata viață de licean sosise și pentru Silvia.

Eu atât am avut de spus!

Reclame
Biblioteci

Fondul „S” de carte din Biblioteca Naţională a României

 

Asa cum am spus inca de la deschiderea acestui Blog, pa langa articole noi, de actualitate, doresc sa-mi strang aici, in „Blogul meu de o Viata” SI toate articolele  publicate de-a lungul anilor.

Iata un articol care a aparut in trei reviste on-line.

http://ortodoxiatinerilor.ro/politica-romaniei/20996-fondul-de-carte-s-la-bnar-fondul-secret – Miercuri, 18 Martie 2015 16:03 

http://www.ziaristionline.ro/2015/03/28/fondul-secret-de-carte-de-la-biblioteca-nationala-a-romaniei-dezvaluirile-unui-fost-bibliotecar-bnar-timp-de-46-de-ani-si-o-carte-pdf/ – 28 Martie 2015

Voi reda textul din ultima aparitie si pentru cuvantul introductiv al redactiei care este foarte interesant:

https://fericiticeiprigoniti.net/sinteze/2188-fondul-de-carte-s-la-bnar-fondul-secret

Intr-un interviu

https://www.fericiticeiprigoniti.net/paul-paltanea/2120-destinul-istoricului-paul-paltanea-in-epoca-totalitarismului-comunististoriculPaul Păltănea ne povesteşte atâtea lucruri interesante, trăite, pe vremea totalitarismului.

Tot în acest interviu istoricul Paul Păltănea ne aminteşte şi că odată cu distrugerea învăţământului românesc, prin unele biblioteci din România s-au distrus şi cărţile socotite “reacţionare”.

Totul s-a putut acolo unde a domnit “reaua credinţă şi prostia”.

PROSTIA are, pe lângă determinări genetice, cu urmări iremediabile, şi determinări adăugate, ieşite exploziv, precum multiplicarea bacteriilor pe un teren biologic fără imunitate, adică ieşite din lipsă de şcoală bine făcută, de educaţie.

Această lipsă are, la rândul ei, cauze ieşite din Cauza Cauzelor: Sărăcia CRONICĂ indusă din AFARĂ, din 1859 şi până în prezentul mizerabil.

Sărăcia, la rândul ei este posibilă şi cronică, pe terenul PROSTIEI ignare, prostie cauzată de lipsa de educaţie…

Din aceste cerc vicios se poate ieşi numai prin Voinţă POLITICĂ.

NU ştiu CINE o va putea face.

NU ştiu dacă NI se va da voie…” –

Am impresia ca aceste cuvinte sunt cele raspandite si semnate de Theodor Constantinescu de-a lungul anilor in presa on-line pe diverse forumuri de discutii.

Legat de Fondul “S” din biblioteci mi s-a solicitat un material despre Fondul Secret din fosta Biblioteca Centrală de Stat, actuala Bibliotecă Naţională a României.

Cine ştie mai multe, poate face completări.

*

                                     Motto: Bibliotecarul, în afară de faptul că ştie,
are dreptul să umble prin labirintul de cărţi.

Singur el ştie să găsească şi unde să le pună la loc,
numai el răspunde de păstrarea lor.
Bibliotecarul le apără (cărţile), nu numai de oameni,
ci şi de natură, îşi închină toată viaţa lui
acestei lupte împotriva forţei uitării, duşmană Adevărului.

(Umberto Eco)

 

Din amintirile unui bibliotecar din Biblioteca Centrală de Stat, actuala Biblioteca Naţională a României

 

Biblioteca Naţională a României a luat fiinţă în 1836, funcţionând cu suişuri şi coborâşuri până în anul 1901 când a fost desfiinţată definitiv.

Biblioteca Naţională nu a existat pentru Români timp de 54 de ani, până în 25 iunie 1955 când prin prin HCM nr. 1193 s-a înfiinţat Biblioteca Centrală de Stat, continuatoarea Bibliotecii Naţionale desfiinţată în anul 1901, recăpătându-şi numele de Biblioteca Naţională a României, după ianuarie 1990.

Într-un articol din „Cotidianul”, din iunie 2014, am prezentat un istoric al Bibliotecii Naţionale a României. Este bine ca acest istoric al BNaR să fie citit de câţi mai mulţi Români:

Cu toată perioada neagră din istoria culturii române, cele mai multe realizări ale BNaR au fost în această perioadă între anii 1955 – 1989, când Biblioteca Naţională a fost prima în toate! Aceasta, este adevărat, datorită singurului director adevărat pe care l-a avut BCS – BNaR, Angela Popescu – Brădiceni.

Se ştie că în România cenzura a fost realizată prin DGPT – Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor înfiinţată în 1949, după modelul Glavlit, instituţia sovietică. Astfel, vorbim şi în Biblioteca Naţională a României de Fondul de carte „S” – Fond Secret sau Fond Special, aşa cum era cunoscut. Este vorba de un Fond de publicaţii din Biblioteca Centrală de Stat, care era interzis publicului larg. Cărţi supuse unui control arbitrar, de fapt o cenzură, o manipulare care făcea ca un număr de publicaţii să fie interzise. Cărţi interzise, cărţi cenzurate dintr-un depozit aparte care până în anul 1990 nu erau la dispoziţia tuturor utilizatorilor ei, în Biblioteca Centrală de Stat, până când denumirea bibliotecii s-a schimbat în Biblioteca Naţională a României.

Rândurile mele despre Fond „S” sunt mai mult din amintirile mele, de bibliotecar în BNaR, din ceea ce am putut observa eu, din afara acestui serviciu, dar şi din povestirile altora, încercând să redau totul cât mai aproape de adevăr.

Aşadar, nu este vorba de un studiu ştiinţific. În primul rând pentru că am fost bibliotecar începând cu sfârşitul anului 1968, adică la peste douăzeci de ani de după indicaţiile clare de cenzurare a cărţilor în biblioteci.

În anii ’70 viaţa în BCS – BNaR era mult mai relaxată datorită, aşa cum spuneam, directorului instituţiei, Angela Popescu – Brădiceni, om de o cultură cu adevărat care impunea şi politrucilor din Consiliul Culturii.

Deşi nu am fost membră a PCR, am simţit că viaţa de partid din BCS era destul de relaxată, chiar şi secretara de partid – deşi trimisă special ca să impună anumite norme de partid în Bibliotecă – se supunea de multe ori hotărârilor directorului Angela Popescu – Brădiceni.

Aceasta punea pe primul loc activitatea de biblioteconomie, venind an de an cu idei noi, cu modificări în organigrama BCS, impunându-se în întâlniri internaţionale prin profesionalism. O auzeam de multe ori pe Angela Popescu – Brădiceni spunând că nimic nu este mai grav decât prostia. „Să nu fim proști!”

Apoi, nu am fost răspunzătoare de acest fond de publicaţii „S”. În acest sector lucrau cei mai îndârjiţi membri ai Partidului Comunist Roman. În BCS la Fond „S” lucrau câteva persoane de sex feminin, cele mai acerbe membre ale PCR, dorind să dea şi impresia unei pregătiri profesionale ireproşabile.

Nu se afirma clar că ar fi fost cenzurate cărţile care intrau în fondul „S”, ni se spunea că era vorba de … un control al cărţii. Chiar dacă prin acest control, de fapt, erau blocate anumite cărţi, alese după criterii „bine stabilite”, existente într-o broşură cu norme şi dispoziţii.

Ar trebui ca în gestiunea BNaR să existe această broşură. Ar fi interesant de văzut astăzi un asemenea „document”. Pe lângă normele şi dispoziţiile precise se vorbea şi de nişte liste tipărite care veneau periodic din partea Consiliului Culturii şi care conţineau criterii de stabilire clară a publicaţiilor care trebuiau să intre în fond „S”. Consiliul Culturii, actualul Minister al Culturii şi Patrimoniului Naţional dădea indicaţii clare şi verifică intrarea cărţilor la „S”.

„Se ştia” şi „securistul” Bibliotecii, care deseori citea la Fond „S” sau împrumuta cărţi din acest fond de carte în interesul propriu.

Nu am auzit după anul 1968, după angajarea mea în BCS, despre o directivă de distrugere a cărţilor epurate de către Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor înfiinţată în 1949. Repet, tot datorită directorului Angela Popescu-Bradiceni. Am să repet mereu şi cred că în BCS au fost multe lucruri bune dincolo de „ochiul” vigilent al cenzurii la nivel de ţară tocmai datorită acestul director.

În regimul comunist, Angela Popescu-Bradiceni a fost directorul care a pus bazele primei biblioteci a României, Biblioteca Centrală de Stat, în anul 1955 şi Biblioteca Naţională îi datorează multe chiar şi astăzi. Este vorba de o personalitate culturală şi care datorită studiilor umaniste serioase a „ţinut cu dinţii” la anumite principii.

Ea îşi făcea munca de bibliotecă, reuşind să facă o mare Bibliotecă, îndeplinind numai anumite acţiuni comandate, pe care nu le putea amâna la infinit sau nu putea convinge de inutilitatea lor domeniul Bibliotecii Centrale de Stat. Dovada ar fi şi numărul relativ mic din Fondul Secret, circa 30.000 Unităţi Bibliografice (UB) existent în anul 1990!

*

Erau criterii generale pentru fondul „S”, aşa cum ar fi toate cărţile care descriau puterea sovietică, despre duşmanii comunismului, contra-revolutionari, condamnaţii din procesele politice, cei care au murit ridicându-se împotriva stabilirii comunismului în România, despre Transilvania, tot ce însemna iredentism, revizionism, şovinism, despre nazism, despre monarhie, discursurile regelui Carol al II-lea, nu trebuia să se ştie nimic despre regalitate sau țar, cărţile religioase, cărţi despre cultele interzise în România, penticostali, martorii lui Iehova, cărţi despre pornografie, lesbianism, homosexualitate, sex, erotism, droguri.

Toate publicaţiile cu şi despre membrii partidelor fostelor partide de dinainte de 1948 erau interzise, precum şi tot ce se scria despre mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu dar şi despre Maria Antonescu, soţia mareşalului.

Pe lângă aceste criterii, aşa zis generale, erau şi altele, care ne apar azi mult mai aberante. Este vorba de publicaţii care dacă aveau şi numai un cuvânt sau numai câteva fraze despre obârşia Românilor, despre teritorii, graniţe, Basarabia, Cadrilater, toate erau trecute la „S”.

Numai dacă exista un singur cuvânt precum monarhie, sau era menţionată „Doina” lui Eminescu, să zicem, într-o enumerare de poezii – Eminescu, totul mergea la „S”. Dacă exista şi o singură frază despre binefacerile Occidentului, cartea respectivă trecea la „S”. Dacă într-o revistă era un articol care ar conţine un cuvânt rău despre regimul din România, revista respectivă era imediat trecută la fond „S”.

Astfel, era la Fond „S” şi Simion Mehedinţi – marele geograf numai pentru că vorbea de fostele graniţe, teritoriile pierdute în 1940, existau hărţi cu acestea în cărţile sale.

Era la fond „S” opera monumatala a lui G. Călinescu „Istoria literaturii Romane dela origini până în prezent”, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941.

Existau la Fond „S” toate volumele de Istorie a Românilor ale marilor noştri istorici, Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Constantin C. Giurescu.

Erau la „S” marii noştri scriitori care aveau opera ciuntită, pentru o poezie, precum, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, etc.

Dacă un scriitor, în urma vizitei în Occident, nu se mai întorcea în România, toate operele lui erau trecute imediat la „S”. Şi au fost câţiva care trebuiau cunoscuți.

*

Depozitul fondului „S” era în afara sediului Bibliotecii Naţionale din strada Ion Ghica nr. 4, având şi Catalog separat de Catalogul General al BNaR. Acest depozit de fond „S” se găsea în Bucureşti, la subsolul barului „Atlantic” din centrul orașului Bucureşti.

În depozitul acela mişunau şobolanii încât colegele care lucrau acolo trebuiau să meargă printre rafturi bătând din picioare, plesnind cu câte o line în rafturi ca să-i sperie pe intruşi. Cu toate acestea le mai sărea în faţă câte un şobolan, mai speriat chiar decât bibliotecarele noastre, probabil „îngrozit” şi el de minunăţiile care zăceau pe rafturi fără a putea fi cunoscute de Români din cauza cenzurii comuniste venită de după 1948.

La acest depozit, erau desemnate ca depozitare, bibliotecare cu studii superioare care lucrau în condiţii îngrozitoare, fără lumină de zi, fără aerisire şi cu „musafiri” nepoftiţi, şobolanii. A se înţelege că aceste bibliotecare primeau cărţile repartizate pentru acest fond de cărţi de către colectivul specializat care tria, cenzura …

Cărţile depozitului Fond „S” au fost aduse în 1990 în sediul BNaR din Ion Ghica nr. 4, dar mre parte din ele erau ronţăite de şobolani, mucegăite, în mare parte, distruse.

Notarea cărţilor care făceau parte din Fondul secret aveau fie un „S” scris cu un creion de culoare roşie lângă cota cărţii, fie litera a mic de mână, tot lângă cota cărţii. Nu cunosc raţiunea acestei notări, cu „a“.

Cărţile intrate în Depozitul General aveau fișă în Catalogul general al BCS, iar dacă după „controlul” cărţii erau eligibile pentru Fond „S” rămâneau pe loc, în depozitul general şi primeau notaţiile de Fond „S”. Astfel, văzând notaţia de lângă cota cărţii, depozitarele nu dădeau cititorilor aceste cărţi, în caz că erau cerute.

Din când în când, cota fiind găsită în Catalogul general, depozitara mai scăpa către cititori câte o carte de fond „S”, din greşeală, la numărul mare de sute de cititori zilnic în BCS. La restituire, depozitara vedea ce greşeală făcuse şi venea să discute cu custozii să păstreze secretul… secretul fericirii unui cititor care apucase să vadă o carte interzisă.

În Catalogul Topografic – evidența clară a oricărei biblioteci, deci şi a Bibliotecii Naţionale, pe spatele fișei tipărite, de catalog clasic – are atât lângă cota cărţii, dar şi alături de numărul de inventar, această notare ”S” sau ”a” mic de mână.

Regretul meu este că din Biblioteca Naţională a României nimeni nu s-a gândit în toţi aceşti ani de după 1990, la realizarea unui material despre fondul „S”. Ar fi fost un studiu interesant, ar fi fost o bibliografie mare şi bună, dar, din păcate, cursul Bibliotecii Naţionale de după 1990 a fost grav deturnat …

Din păcate, şi astăzi, în anul 2015 Biblioteca Naţională a României are milioane de publicaţii fără acte financiar-contabile, iar peste un milion de cărţi, deşi sunt catalogate nu pot fi servite publicului larg şi BNaR nu are un catalog on-line complet.

Întrucât, în anul 2015, atâtea publicaţii, cărţi, reviste, ziare, etc. nu se pot consulta de către utilizatorii de astăzi, fără să greşesc, pot spune că încă în România exista milioane de publicaţii la „S”.

Milioane!

Un Fond „S” implicit şi mult mai arbitrar şi eficace în im-prostirea Românilor, decât acel Fond „S” care îi „ferea” pe Românii (intelectuali autentici) de a afla adevărul. Oricum, aceştia aflau ceea ce îi interesa…

Circulau între noi, cărți, articole, poezii, care erau la „S”. Uneori și fotografii despre România sau conducătorii ei surprinși în anumite ipostaze. Circulau între noi, cumpărând aceste materiale care erau scoase, fie la mașina de scris, fie într-o formă de xerox rudimentar. Ne bucuram că puneam mâna pe așa ceva, le duceam acasă și pentru familie.

În acea perioadă, în Biblioteca Centrală de Stat circula într-o formă de xerox primitiv „Istoria literaturii Romane dela origini până în prezent” de G. Călinescu, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941.

Deţin chiar eu din perioada fondului „S” un exemplar din Istoria literaturii din 1941, a lui G. Călinescu.

Un alt exemplu: soţul meu, cititor înverşunat a putut citi într-un an întreg, 1976, toate volumele de Istorie a Românilor ale lui Iorga, Xenopol, C. C. Giurescu, pe care i le-am putut scoate din depozitul fondului „S” . Prin aceasta doresc să spun că atmosfera din BCS de după 1970 era propice cititului, puteam păcăli vigilenta celor de la „S” …

Fondul „S” din BCS – BNaR era în anul 1990 de maximum 30.000 UB.

*

Acum, în anul 2015, „Fondul S” – implicit, neoficial – este de milioane de cărţi! Publicaţiile fondului „S” de dinainte de anul 1990 se puteau consulta în urma unei cereri, astăzi în 2015 nu există această posibilitate. Când era cenzura mai mare?

Şi înainte de 1990 exista o scuză, prostia comunistă, indicaţii date de politruci, astăzi cum putem explica această „cenzură” modernă ? În mod sigur, exista politruci de Stil Nou, ascunşi bine …

Sunt multe greşeli, lipsuri, mari disfuncționalități şi astăzi în Biblioteca Naţională a României. Iar scuza de astăzi că nu sunt angajați mai mulți, pentru mine, o frază arhicunoscută din timpul perioadei comuniste nu este valabilă.

De ce nu se angajează? Ce au făcut directorii ca să aibă mai mulți salariați? Nu se știe!

Toată lumea se vaită ”Nu avem oameni!” Cu văitatul nu se rezolvă problema personalului într-o bibliotecă națională în secolul 21. Și aici suntem depășiți de toate țările Europei, chiar și de cele din fostul lagăr socialist. Cum se întâmplă acest lucru numai în România?

Chiar legat de acest Fond „S”. În 1990 toate publicaţiile fondului „S” au fost introduse în depozitul general. Perfect. Un lucru bun. Dar, multe fișe de catalog de Fond „S” nu existau în catalogul general. Cum publicaţiile şi-au căpătat locul în depozitul general, sunt multe cărţi care neavând fișă în catalogul general chiar dacă sunt la un loc cu toate cărţile, nu ai cum să găseşti fișa unora dintre cărţile din fondul „S”. Nu se poate găsi cota cărţii chiar dacă există cartea dorită, din fostul fond „S”, în depozitele BNaR. Deci Fondul „S” Comunist este în continuare, iar Fondul „S” Democratic este şi mai mare, mult mai mare …

Cum am mai spus au fost două situaţii:

1. Cărţi care erau deja în depozitul general şi care prin „S” sau „a” lângă cota cărţii NU se serveau cititorilor.
2. Cărţi care de la început au fost repartizate fondului „S” , având fișa de catalog în catalogul special al fondului „S”, fără a se dubla cu o fişă şi în catalogul general.

Ori, sigur cărţile au intrat în depozitul general, dar catalogul special al fondului „S” s-a „distrus” după mutarea în noul sediu şi este clar că anumite cărţi pe care le-am bănui ca existente în BNaR nu mai avem cum să le găsim!

Ar mai fi fost o posibilitate de găsire a tuturor cărţilor Bibliotecii, inclusiv a cărţilor din Fond „S” prin consultarea Catalogului Topografic, ştiindu-se că singura evidență clară a tuturor publicaţiilor Bibliotecii o constituie Catalogul Topografic. Ori, nici acesta nu există, cel puţin, nimeni nu mai ştie de el.

Şi atâta timp cât tot existentul BNaR nu este în on line şi aceste cataloage nu se mai găsesc, gestiunea Bibliotecii Naţionale a României este pierdută pe vecie. 

UN FOND „S” DE MILIOANE DE PUBLICAŢII LA BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN ANUL 2015!

Toate acestea se întâmplă din cauza lipsei de EDUCAŢIE! Un popor educat e mai deştept nu numai pentru el, ci pentru ţara lui. Ori, Biblioteca ajută la educarea unui popor. Alături de Învăţământ, Biblioteca Naţională ar schimba faţa României dacă i s-ar acorda atenţia şi sprijinul necesare.

De aceea şi rolul Bibliotecii Naţionale a României, cu un sediu nou, destinat unui biblioteci naţionale nu ar trebui să se rezume la întâlniri de tot felul neglijându-şi principalele functiii descrise în Legea 334 2002 actualizata, Legea bibliotecilor.

„ART. 12 Biblioteca Naţională a României îndeplineşte următoarele funcţii specifice:

a) prezervă, conservă, cercetează, dezvoltă şi pune în valoare documentele deţinute în colecţiile sale;

c) identifică, colecţionează, organizează, conservă şi pune în valoare Fondul Romanica, alcătuit din tipărituri şi alte categorii de documente apărute în străinătate, referitoare la România, la poporul român şi cultura română, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate;”

Chestiuni identice scrise şi pe site – Biblioteca Naţională a României – Misiunea Bibliotecii Naţionale a României: „Biblioteca Naţională a României are ca misiune identificarea, dezvoltarea, organizarea, conservarea, cercetarea, comunicarea şi punerea în valoare a patrimoniului documentar naţional, precum şi a fondului Românica, fond ce reuneşte documente apărute în străinătate, referitoare la România şi la poporul român, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate”.

Vali Constantinescu, bibliotecar în Biblioteca Naţională a României timp de 42 de ani, aproximativ 21 de ani înainte de 1990 şi tot vreo 21 de ani după 1990


În continuare voi da câteva titluri de studii serioase ale unor persoane de un înalt profesionalism care s-au documentat şi au făcut un lucru extraordinar în acest domeniu care nu trebuie să rămână necunoscut. Face parte din istoria Culturii din România şi trebuie cunoscut şi pentru a şti ceea ce a fost dar şi pentru a nu mai repeta. Oare, se poate să nu mai repetăm? Să învăţăm din greşeli?

1. IONUŢ COSTEA, ISTVAN KIRALY, DORU RADOSAV: Fond Secret. Fond „S” Special. Contribuţii la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România – Studiu de caz. Biblioteca Central Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA 1995, 362 p.

Aici există şi descărcare gratuită a cărţii lui Ionuţ Costea, Istvan Kiraly, Doru Radosav : FOND SECRET FOND „S”

2. LILIANA COROBCA – „Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România“, Polirom Editura Cartea Românească, 2014, carte în format digital, e-book pe care o aveţi aici.

3. ISABELA VASILIU-SCRABA ne prezintă rezumatul cărţii «Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989» coordonator Paul Caravia, prefaţa Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, sub un titlu sugestiv, O NOUĂ RUBRICĂ A CENZURII. Spunea autoarea de la început că este vorba de « Manevre de subminare a identităţii culturale romane prin liste de cărţi interzise după 1945 de ocupantul sovietic. Memorie culturală «contaminată»: cenzura într-o carte divulgând cenzura. Intoleranţii adoră toleranta celorlalţi şi abuzează sistematic de ea (apud. Lucian Blaga)».

4. Monica Gheţ, Sub semnul lui Creon. Cenzura între spaţiul public şi spaţiul privat din România

5. Din COROBCA’S BLOG, Puteam citi despre instituţia cenzurii în diverse țări, în Bulgaria unde se numea Glavlit, la fel ca în URSS, în Cehoslovacia.
Cititm şi despre cenzura din România, despre cartea „Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964)”, Liliana Corobca , Ed. Tritonic, 2010, despre Pavel Reifam (1923-2012) şi cartea electronică „Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice” , un curs universitar ţinut masteranzilor şi doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003, după cum suntem informaţi din acest Blog, despre Decret-Lege nr. 364 din 2 mai 1945. Iată un fragment din acesta:

„Comisia pentru aplicarea Art. 16 din Convenţia de Armistiţiu, a decis până la 1 August 1945 scoaterea din circulaţie a publicaţiilor enumerate în această broşură {Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 August 1945, Bucureşti, Ministerul Propagandei, 1945, pp. 3-6. }, care serveşte tuturor librarilor, chioşcarilor, debitanţilor şi bibliotecarilor din întreaga ţară, drept călăuză pentru a proceda la imediata îndepărtare din comerţ şi din uzul public al cărţilor, revistelor, hărţilor, precum şi al diferitelor reproduceri grafice ori plastice, care contravin bunelor relaţii dintre România şi Naţiunile Unite, conform legii nr. 364 din 2 Mai, publicată în Monitorul Oficial Nr. 102 din 4 Mai 1945 …”

 

Vietnam

Am fost în Vietnam …

 

 

 

Am fost in Vietnam …

Un eveniment nefericit din viața mea m-a adus în Vietnam. Cu tot necazul pentru care ajunsesem în Vietnam, totuși, de la început am fost încântată de Hanoi – capitala Republicii Socialiste Vietnam: de oameni, de istorie, de tradiții, de învățământ, de muzee, de biblioteci, de turism, de hoteluri, de magazine, de piețe, de taxiuri, într-un cuvânt am simțit că-mi plăcea țara !
Este o lume nouă. O altfel de lume. Nu se poate compara cu o țară europeană. Este altceva, deosebit. Nu pot să nu mă întreb și astăzi de ce mulți aleg ca destinație în Asia țări precum Laos, Cambodgia când există Vietnam! Țară exotică, dar foarte modernă, civilizată, unde se poate călători în siguranță, cu locuri minunate și prețuri foarte bune pentru orice excursionist, iar vietnamezii sunt  deosebit de binevoitori, politicoși, atenți, dornici să-ți explice tot ce ai vrea să afli. Te simți bine venind în Vietnam.

Revin și spun că am îndrăgit Vietnamul încă din anul 2008, dar peste 8 ani am văzut o țară complet nouă. Era o mare schimbare. Încă de la coborârea din avion m-a impresionat plăcut noul aeroport Noi Bai din Hanoi. Am aflat că aeroportul vechi era ca și abandonat. Așa cum era nu se va mai folosi nici măcar pentru curse interne. Și acela se va moderniza. Noul aeroport este ultramodern, în toate compartimentele se vorbește limba engleză,  chiar daca nu o limbă engleză perfectă, dar cu dorinta clara de a fi amabili , de a-i primi cum se cuvine pe toti strainii. Un aeroport care are toate facilitățile unui aeroport din secolul 21. După 8 ani nu mai recunoșteam nici drumul de la aeroport până în oraș. Apăruse o autostradă frumoasă cu multe benzi de circulatie, nici nu știam unde sa privesc mai întâi. Nu-mi venea să cred că eram în Vietnam. Ceva colosal! Am aflat ca aceasta constructie s-a facut cu ajutorul japonezilor si chiar se numeste „Podul prieteniei  vietnamezo-nipone”.

 


Orașul era de nerecunoscut. Hanoiul mi se părea un alt oraș, nu era cel văzut cu câțiva ani în urmă: construcții noi, magazine moderne, vitrine care te atrăgeau prin frumusețea exponatelor, etc., etc. Orașul era, parcă mai viu, mai tumultuos. Vietnamezii, la fel de politicoși și atenți cu străinii, dar se schimbaseră si mai mult, în bine, erau și mai veseli, curiozitatea lor nu mai era așa de mare față de străini, deși rămăseseră aceiași oameni săritori și plini de solicitudine. Față de străini să zic că era un plus de „reverență”, dar și față de conaționalii lor se purtau asemănător.
M-a captivat totul!

Omniprezenta motocicletă.  Motocicletele – majoritatea Honda, la fel de multe, era același vuiet si agitație a străzii, dar, parcă, totul altfel, mai vesel, mai optimist. Motocicleta este bună la toate: pe lângă utilitatea absolut necesară a oricărei familii de a se deplasa la muncă sau de a duce copiii la școală sau grădiniță, motocicleta transportă tot: valize și diverse bidoane, pachete, lăzi, sticle, geamuri și oglinzi, vase de porțelan, ditamai porțelanuri transportate pe motocicletă și prinse în câteva sfori, animale vii, dar și tăiate, păsări vii, cofraje pline cu ouă, flori și fructe … multe din fotografiile mele au surprins toate acestea.

 

IMG_1665  IMG_5041

 

 

 

Motocicletele sunt ca o artilerie pe câmpul de luptă când pornesc de la stop. Este o nebunie curată pe străzile din Vietnam. Stopurile care există, nu se respectă oricât se încearcă să se spună că este și civilizat și necesar. Abia dacă în intersecțiile mari se reușește respectarea stopului.
Mai e mult până la a fi respectat în totalitate – așa îmi spun chiar vietnamezii … e greu, foarte greu.
Ca să traversezi strada este o adevărată epopee. Cu toate acestea, după două trei zile de plimbări pe străzile Hanoiului te obișnuiești. Nu aș fi crezut că voi putea să mă angajez și să traversez vreodată strada. Cu toate că nu este ușor, se reușește. Te obișnuiești și îți spui: asta e !

Totul mi-a plăcut în Vietnam:

Cartierul vechi – ca orice cartier vechi din orice țară are farmecul lui, dar aici este vorba de o țară orientală unde orice obiecte cu un aer vetust nu înseamnă de loc așa, toate amintesc de o anumită perioadă, din cultura, istoria acestei minunate țări. Aici, îți trebuie un însoțitor, te plimbi zile întregi și revenind tot te pierzi și nu te saturi să privești, să priveeești … să alegi, să cumperi, să negociezi și să ai grijă pentru că vietnamezii sunt buni negociatori, dar le și place să te incite la cumpărat, ți se fac și favoruri, îți acordă reduceri. Este o plăcere sa te târguiești, să-și prezinte marfa cea mai bună, să te încânte, să te facă să mai vii și a doua zi. Ești rugat, invitat.
(chiar îmi spunea cineva care a stat mai mulți ani in Vietnam și întors în România nu se putea obișnui cu impolitețea, nepăsarea, disprețul vânzătorilor Români față de cumpărători; nu există așa ceva în Vietnam).

Construcțiile noi – pe lângă cartierul vechi vedem noile construcții care au dat cartiere luminoase, pline de verdeață, blocuri frumoase, cu peste 20 de etaje, chiar peste 70 de etaje, existând și vile, pasaje și pasarele cum vedem în reclamele de pe la noi …

 


Muzeele sunt multe, frumoase, rare, deosebite: Muzee de istorie – care prezintă istoria zbuciumată a poporului și te minunezi la câte sacrificii a putut face acest minunat popor. Cum au fost distruse familii întregi: copii, mame, soții, tați, nepoți toți morți, iar singurii râmași în viață, bunicii sunt împăcați pentru ca țara este liberă. Voi reda povești copleșitoare, dureroase. Vietnamezii își respectă conducătorii, știu să se sacrifice când este totul pentru țară.
Câte sacrificii! Câte familii distruse, câți tineri morți, atât de tineri, care nici nu au trăit, nici nu știau ce este viața.
Întrucâtva, istoria poporului vietnamez se aseamănă cu a noastră. În sensul că nu au atacat pe nimeni, niciodată. În schimb, ei au fost atacați și s-au apărat.
Astăzi nimeni nu poartă ranchiună nimănui.
Se pare ca au uitat tot, vor să-și construiască țara în pace.
Cozile pentru vizionarea muzeului Ho Chi Minh Mausoleum sunt ilustrarea vie că turiștii sunt interesați, vor să se convingă de ce au auzit …
Muzee frumos întreținute, ilustrative a ceea ce este o țară, Vietnam! O încântare!
Muzeul Armatei, Muzeul Poliției, Muzeul Literaturii, etc.

Muzeul de artă este deosebit, pictori buni, necunoscuți. Dar, sunt unele picturi fantastic de frumoase. Pictori care în altă țară ar fi celebri.

 


Muzeul de etnologie este absolut extraordinar. Nu prea voiam sa merg la un muzeu taranesc. Imi spuneam ca nu am ce vedea: niste case taranesti, poate, chiar niste colibe … … Vizionându-l nu mă înduram să-l părăsesc. Fotografiilepe care vi le voi prezenta vor „descrie” mai bine totul in locul meu.

Tot ce înseamnă A ÎNVĂȚA : învățământ, școală, bibliotecă, centrele de învățat limbi străine, cu precădere limba engleză îți arată dorința unui popor de a învăța, a ști, a cunoaște, a fi în ton cu toate descoperirile tehnicii, științei. Copiii sunt îndrumați să învețe, sunt susținuți de părinți care fac eforturi numai ca și copiii lor să învețe, să știe limba engleză la perfecție, de mici, de la 4-5 ani, în grădinițe, în școli, apoi și în facultăți se învață limba engleză cu acribie, de către toți, toți… Aveam eu o vorba: in Vietnam se invată limba engleză de la măturatorul de pe stradă pană la ministru si de la 3-4 ani pană la si peste 60 de ani …
În școli se face sport, se cântă, sunt ORE de dans, dansuri moderne, pe melodii americane …

Copiilor li se oferă tot ce este mai bun: scoală, bibliotecă, librăriile atat de frumos prezentate cărtile, instrumetele de lucru pentru elevi, dar si distractiile.

 

 


Bibliotecile sunt pline, toată lumea se interesează, învață. Biblioteca Națională a R.S.Vietnam este deschisă de luni până duminică inclusiv, între 8-20, cu săli pline. Doar ca Biblioteca lor Națională mi s-a părut puțin cam săracă în cărți noi. În schimb, Biblioteca Națională are sală de calculatoare cu zeci de computere moderne, cu sala specială pentru cei care studiază în și despre Asia

BIBLIOTECA NATIONALA VIETNAM

 

Magazinele pline cu tot felul de mărfuri specifice țării, dar și mărfuri europene.
Restaurantele de toate națiile și pline permanent, ești servit politicos cu orice dorești: mâncăruri vietnameze, coreene, chinezești, thailandeze, europene, etc. Există hot dog american sau shaorma, dar și aceleași produse în creație autohtonă și nu sunt cu nimic mai prejos …
Bistro-urile și berăriile stradale la tot pasul, pline-ochi permanent.
Berea curge în valuri, ieftină, rece și foarte bună. Poți bea berea într-un local chiar dacă ai la pachet un meniu de la localul rival sau îți mănânci sand-wich-ul de acasă și vrei să bei un pahar de bere sau dorești ca alături de mâncarea din pachet să ți se facă pe loc un pahar de suc de fructe. Fiecare șef de restaurant îți permite orice. Ei vor să te simți bine și dacă vei consuma ceva și de la ei, foarte bine dacă mai ai ceva din altă parte sau de la un alt restaurant …

 

 


Sucurile naturale din fructe exotice sunt la mare căutare de către turiști. Sucuri care ți se fac sub ochii tăi, din pulpa fructului, după dorința fiecăruia, cu lapte, cu iaurt, cu gheață, fără gheață. O multitudine de sucuri că-ți dorești să le ai pe toate, ai vrea să le guști pe toate. Din tot feluri de fructe: mango, avocado, rambutan Jackfruit, pitaya sau fructele dragon, duku sau lungsat, durian, kumquat și multe altele neîntâlnite niciodată. Cine să mai vrea un suc de mere?!

 

IMG_1130IMG_1131 Sucul de trestie de zahăr făcut chiar in fața ta este atât de bun!

Supermarketurile ca și orice fel de magazin au tot ce vrei, de la tot ce este specific vietnamez, la orice produs european sau dintr-o altă țară din Asia. Găsești, repet, orice, de exemplu pasta de dinți Colgate sau săpunul Dove. Gazdele amabile, binevoitoare, serviabile.
Voi scrie pe parcurs despre multe, venind cu dovada: fotografii.
Hotelurile, taxiurile, spitalele–medicina și medicii, piața din Vietnam, mâncarea specifică, florile, parcurile, copiii, etc., etc. constituie alte subiecte frumoase, care merită spuse.

Cateva vitrine cu exponate frumos aranjate si un ceas urias – fotografiat ziua si noaptea –  intr-un din parcurile centrale din Hanoi. Ceas care si functioneaza.

 

 

Vietnamezii își respectă sărbătorile, tradițiile nu sunt uitate, dar sunt împletite cu modernitate.
Mobilul este folosit de absolut toți vietnamezii. În toate sectoarele de activitate. Toată lumea se folosește de mobil. Acum 3 ani nu se folosea atât de mult mobilul în România cât se folosea în Vietnam. Era folosit de elevi, de bătrâni, de muncitori, de vânzătorii de la magazine, dar chiar se folosesc de mobil, nu numai să stea pe jocuri sau facebook. Un exemplu: dacă întrebai ceva și nu erai înțeles, îți spuneau să stai puțin și rapid accesau dicționarul !!! și te ajutau exact cu ce căutai și-ți explicau cu lux de amănunte ce le spunea dicționarul.
Vietnamezii știu să trăiască.

Am constatat că vietnamezilor le place să se distreze, să se bucure de viață. Am constatat că duminica atât restaurantele mari, dar și berăriile sau micile localuri stradale sunt pline chiar de dimineață și multe femei la mese, fie câteva prietene împreună, fie femei împreună cu întreaga familie, părinți, copii, prieteni. Am întrebat de ce duminica oamenii nu stau acasă. Mă întrebam cum să vină să mănânce la restaurant. Mi s-a dat un răspuns pe care-l găsesc absolut perfect: și femeia vietnameză, fiică, soție sau mamă are dreptul la repaus! Măcar duminica să fie și femeia vietnameză servită, să stea și ea și să fie servită la restaurant, să aibă și ea chiar și numai o dată pe săptămână puțin relaș. Am văzut bucurie și mulțumire în ochii multor vietnameze în ziua de duminică.

Ce mai mult am suferit în Vietnam de lipsa Bisericii. Există Biserica catolică, dar slujba în limba vietnameză, parcă este altfel… apoi, există tot felul de credințe, budiștii, cred că sunt cei mai mulți, sunt altare peste tot: în casele oamenilor, în restaurante, în hoteluri, în parcuri. Lumea se roagă, țin cont de anumite superstiții, aplică ceea ce au învățat din familiile lor, ținându-se cont de tradiții.

IMG_1553 Altar in restaurant.

 


Nunta și moartea sunt respectate așa cum trebuie fiecare, chiar dacă într-un alt mod decât al nostru, al creștinilor.

 


FEMEIA vietnameză. Femeia vietnameză este în toate. Mă gândeam la multe din cuvintele adresate femeii de către mulți oameni celebri de-a lungul secolelor: scriitori, poeți, oameni de știință, actori, pictori, sculptori, etc. etc. și nu am găsit tipul femeii vietnameze pe nicăieri.
Poate aș realiza un portret cât de cât adevărat dacă aș combina mai multe cuvinte din mai multe dictoane celebre.
Femeile vietnameze sunt soții desăvârșite, mamele sunt nemaipomenite.
Femeia vietnameză este puternică, are putere de sacrificiu mai mare decât a bărbaților, își plâng morții în tăcere, nu se vaită, ea suferă în tăcere, dar nu este umilă, putând fi și misterioasă, și frumoasă și vrednică.
Femeia vietnameză face la fel de bine și muncile bărbaților: conduce motocicleta, pe străzi cei mai mulți vânzători ambulanți sunt reprezentați tot de femei, la câmp, parcă, tot femeile sunt mai multe, vânzătoare în magazine tot femeile, sunt multe femei-medici.
Îmi spunea cineva că femeia supusă, cuminte, ascultătoare, a face totul fără să crâcnească este specificul femeii din Asia.
Aș pune pe un piedestal pe femeia vietnameză.
Femeia vietnameză ar trebui pusă pe un soclu la care să te uiți cu admirație, respect și să i te închini.

 

FEMEIA VIETNAMEZA 7 

Femeia vietnameză tânără este atentă la noua ei viață. Știe să fie atentă și-și aranjează viața în cele mai mici detalii, își ordonează viața îmbinând tradiționalul cu modernul, dorește să fie frumoasă, să se facă frumoasă, supraveghindu-si atent totul: îmbrăcămintea, pantofii, munca ei, familia, își controlează totul: felul în care merge, de cum conduce motocicleta. Ea este aranjată tot timpul, știe să fie independentă, dar este și foarte cochetă. Ea are originea puternică, dar vrea să treacă peste barierele tradițional-exagerate, sunt educate, învață și vor să se auto-depășească, vor sa-și construiască o viața mai ușoară, mai interesantă, cu greutăți mai puține decât au avut mamele sau bunicile lor.

 

 

*

Este un elogiu adus Vietnamului? Poate.

Rândurile mele se doresc a fi o radiografie simplă realizată prin ochii unui turist a unor aspecte ale unei țări din Asia – Vietnam.
Poate sunt chestiuni pe care nu le știu, poate sunt unele lucruri pe care nu le înțelegem, noi, europenii.
Dar, nu poți să nu remarci frumusețile țării și frumusețea unui popor chinuit de alții mulți ani, dar care nu s-a lăsat.
Este o țară în plină dezvoltare și de la an la an devine o țară de admirat din toate punctele de vedere.
Și au rămas atâtea nespuse, dar o voi face pe parcurs: agențiile de voiaj care își fac treaba cu profesionalism, hotelurile atât de moderne, stațiunile atât de moderne, numai dacă spui Ha Long și poți să te vezi ca la Miami Beach.

 

PLAJA VIETNAM

Îmi amintesc de două lucruri care nu mi-au plăcut și pentru fiecare din ele mi se dă un răspuns bun.
În orice caz acestea nu-i deranjează pe turiști. Este problema vietnamezilor.
1. Aruncarea gunoaielor pe jos, oriunde te-ai afla, dar mai ales pe stradă. Nu sunt coșuri de gunoi decât puține și doar prin cartierul ambasadelor. Este foarte adevărat că după miezul nopții, străzile sunt invadate de măturătorii stradali care curăță tot și a doua zi de dimineață totul este lună. Ca și în cazul cu respectarea stopurilor obligativitatea coșurilor de gunoi li se pare de nerealizat pe moment. Ar trebui dusă o întreagă campanie, oricum va dura. Cum este vorba de un popor disciplinat, sunt convinsă că vor reuși.
2. Ricșa, “cyclo”, Xích Lô în limba vietnameză. Da, nu îmi place în secolul al XXI-lea plimbarea cu ricșa pe străzile din Vietnam mi se pare ceva umilitor pentru cetățeanul vietnamez. Ori aceasta nu caracterizează poporul vietnamez dârz, redutabil. Sigur că străinii își fac o plăcere, o iau ca pe ceva exotic, fie că se plimbă, fie că au obosit de mersul pe jos și iau o ricșă ca să se mai odihnească. Ricșa care apare imediat, când nici nu te aștepți, chiar nici nu-ți dai seama de cum te găsește. Am fost mustrată strașnic că pot crede că este vorba de o umilință. Este ca și un taxi, un mod de a câștiga bani pentru unii vietnamezi. Mi s-a spus că este o muncă foarte bună pentru unii vietnamezi care au copii și a fi „ricșar” înseamnă mai mult decât un salariu obișnuit. Prețurile nu sunt mari, poți negocia, „ricșarii” cedează ușor, nu vor să piardă un client … În unele locuri se spune că ricșa ar căra/duce mărfuri de colo-colo. Nu am văzut așa ceva în Hanoi. Ricșa este folosită numai pentru plimbări. Mai este dată și o altă explicatie: nu este vorba de ricșa clasică, din timpuriile subjugării coloniale cand ricșarul, alerga, trăgând sau împingand trăsurica-ricșă în care stătea stăpânul.  Acum ricșarul modern dă la pedale, mergând cu bicicleta toată ziuă. Amuzându-ne putin se poate spune ca acesta va trăi o sută de ani pentru că face sport care-i face numai bine…

Acesta este un prim capitol despre Vietnam-o țară de vizitat, cu atâtea necunoscute …

RENUMITA CAFEA VIETNAMEZA Până data viitoare, o invitație la o cafea vietnameză pe care n-o găsești decât la ei acasă. Se spune că este una dintre cele mai bune cafele de pe glob.

Va urma …

 

 

Biserica Ortodoxă

Tot despre … Catedrala Neamului

Adaug la cele scrise in 2011 – http://www.crestinortodox.ro/editoriale/scandalos-18-300-biserici-425-spitale-150387.html – cateva idei despre Catedrala Neamului. Desi am mai scris pe undeva, reiau aici, astazi, in IUNIE 2018 cateva idei, poate, scrise deja:

Construirea Catedralei Neamului nu inlocuieste construirea de spitale, scoli. Toate trebuie ! „Dand cu pietre” in Caderala Neamului „dam cu pietre” in poporul Roman, popor Crestin si 85% ortodox !

Ajuta-ne Doamne sa fie gata Catedrala Neamului in acest an aniversar –  2018 – Centenarul Unirii – in ciuda raufacatorilor care nu doresc construirea ei.

In Biserica, in toate predicile preotilor se aud numai cuvinte frumoase, indemnuri spre Bine, Frumos, Dragoste pentru tara, patriotism, cuvinte pe care nu le mai gasim prin alte parti si mai presus de tot in Biserica se spune cel mai fumos cuvant care sta la baza credintei ortodoxe : IUBIREA !
Iubirea care ne da si Bunatatea si Intelepciunea si Judecata corecta.

Nici un strain nu-si blameaza propria religie si propriile lacasuri de cult. Noi, Romanii de ce ne opunem in a avea Biserici ? Cati domnitori Romani au ridicat biserici ? Cati eram la anul 700, dar la 1300 si cati suntem astazi ?

Cati turisti vin in Romania pentru manastirile din Nordul Moldovei ? Daca nu le aveam ? Erau critici ! Foarte bine ca se construieste Catedrala Neamului. Romanii de ce nu ar avea, macar, o Catedrala ? Fata de catedralele impunatoare, superbe din Franta, Anglia, Spania, Italia, etc. ?
Va scrie toate acestea o persoana care, uneori, a avut de suferit,  de nepasarea, indiferenta UNOR preoti.
Dar, preotii sunt una, Biserica este altceva.
Preotii sunt oameni si sigur vor fi pedepsiti mai rau decat noi, mirenii.

Dar si cati preoti adevarati am intalnit. Multi! Preoti deosebiti!
Niciodata nu am lovit Biserica Ortodoxa Romana care secole intregi a fost scut si veghe pentru Romani.
De asta si dorinta unora de a o ataca.
Nu este bine.
Sa ne ocrotim Biserica.
S-o aparam. Daca nici BISERICA nu e, NIMIC nu e !

*

Nu sunt foarte credincioasa, incerc mai mult, dar realizez ca nu sunt foarte credincioasa desi mama mea era o femeie extrem de evlavioasa, iubita si apreciata pentru credinta ei neclintita in Dumnezeu, in Biserica.

Sunt om cu temerile mele, cu indoielile mele.
Dar, recunosc fara ezitare ca dand in Biserica facem pe plac liftelor care nu ne iubesc si ne vor dezbinati, ca popor, dand noi intre noi, Romanii. BOR a tinut Romania intreaga secole.
Atacata BOR cand tara este atat de dezbinata ? De ce?
Daca nici Biserica nu e, chiar ne distrugem de tot.
Si ateii trebuie sa sustina BOR, ca INSTITUTIE, foarte  importanta pentru noi, ca tara.
Cunosc atei foarte morali, fara sa aiba nevoia de Biserica, superiori unor „ crediciosi”.

Parlamentarii nostri, toti sunt cu Dumnezeu in gura, dar ei mint, inseala, fura. Sa fii impotriva BOR? Atunci sa fim impotriva avocatilor pt. ca sunt hoti si apara pe bani multi. Si avocatii sunt necesari, ajuta.
Cuvintele folosite de Biserica nu sunt pentru ca „lumea ar vrea sa vada partea buna a vietii …”

NU ! Este vorba ca Biserica crestina este prima care propovaduieste IUBIREA aproapelui.  Asa cum este fiecare.

Fara Biserica oamenii ar fi si mai salbatici, si mai inversunati unii pe altii, ticalosiile ar fi si mai mari.

Cati oameni sunt morali fara nevoia de Biserica? Foarte putini. Biserica ii mai imblanzeste pe unii, fie de frica, fie din ce aud la Biserica. Ce este rau?

Iubirea, atributul crestinatatii ii face pe oameni mai buni, mai intelepti.
Inchei cu cuvintele lui Dumitru Staniloae: „iubirea uneste atat de mult persoanele, incat ele poarta ca persoane neconfundate un continut comun prin comuniune reciproca” .

 

Biserica Ortodoxă

Valentine-day-sarbatoarea-indragostitilor

Comentariul lui Vali Constantinescu publicat in ziarul „Crestin Ortodox”, in 13 februarie 2013,  la articolul „Valentine’s Day – sarbatoarea indragostitilor?” de Preot  LUPU VASILE (Parohia Gainesti)

Da, Parinte, adevarat si curat este tot ce scrieti in acest articol.

Foarte frumos explicati si ne aratati cand este cu adevarat Ziua Sf. Valentin. Eu chiar apartin de Biserica Delea-noua si chiar stiu de particelele din moastrele Sf. Mucenic Valentin. Si pe parintele Paroh il cheama Valentin. Pe unul din baietii mei il cheama Valentin. Neavand in acest moment pe nici unul din copiii mei 4 langa mine, le-am copiat articolul si le-am trimis prin email, rugandu-i sa-l trimita si ei altora, si aceia, altora, s.a.m.d. Cred ca toti care citim am putea face asa ceva, decat toate emailurile bibiloase care nu spun nimic si circula prin email de la unii la altii …

Toate aceste sarbatori preluate de (mai ales) tinerii din Romania fac parte din seria de indobitocire a poporului nostru, prin anularea valorilor adevarate existente si pe care le are poporul Roman.

Atat de multe are. Cate calitati are aceste popor ! Cate valori adevarate !

Totul a inceput de dupa 1990 cu incapatanare si parca, o dorinta de a fi altfel, o placere a unora de a ne renega ca popor, de a ne murdari, chiar si de a-i lauda pe altii pentru … nimic, in detrimentul nostru ca popor, ca tara. Putin cate putin, an de an si acum deja mi se pare ca s-a pierdut mult. Usor s-a pierdut, greu de pus la loc. Oamenilor li s-a parut ca e ceva nou, ceva frumos, ceva deosebit.

Totul cu sprijinul scolii, a unui inavatamnat decazut si el in ultimii ani.

Dar, Biserica, Parinte, unde a fost ea an de an, de cand cu aceasta asa-zisa sarbatoare intra tot mai des in casele noastre ?

Eu care nu cred nici in Valentine’s Day, nici in Halloween, nici copiilor mei (sunt mama a 4 copii) nu le-am cultivat asa ceva. Cat au fost mici erau de acord cu mine, dar veneau de la scoala si-mi spuneau ca au petrecut de Valentine’s Day. Unde era profesorul de religie ? Cand copiii mei erau elevi se facea religie in toate scolile permanent. Nici, acum, mari fiind, copiii mei nu serbeaza aceasta zi, dar, mari fiind sunt chemati pe la diverse sarbatori Valentine’s Day facute de altii si se duc la asemenea petreceri. Imi spun ca uneori le spun petrecaretilor cum e cu ziua asta, dar acestia ii iau in ras …

Cred ca si Biserica si Invatamantul s-au degradat si s-au schimbat mult dupa 1990. Si aici a intervenit BANUL, am mai scris si repet si cu ocazia aceasta ca astazi, din pacate, prea multi PREOTI si-au uitat VOCATIA si MENIREA si sunt numai POPI ADMINISTRATIVI.

De aceea, tinerii mai ales, dar am vazut si persoane cu varste respectabile, si-au pierdut Credinta, ratacesc si se duc pe acolo pe unde li s-ar parea ca le-ar fi mai bine, se duc pe la diverse secte … Sunt total debusolati cand vad ce se intampla cu societatea romaneasca.

De acord ca nu este o cale indepartarea, dar Saracia si Neputinta ii indeamna pe oameni la a nu mai avea incredere. Eu insami m-am izbit ca de un zid de preoti care au luat in deradere ce le spuneam cu lacrimi in ochi. Eu sunt inca un om tare si nu-mi pierd credinta si increderea in Dumnezeu, dar le putem cere tuturor acest lucru ?

Cum sa nu te inteleaga un preot si sa creada in vorbe aruncate de unul si altul ?

Cum sa nu se apropie un preot de unul care trece pragul Bisericii si-i spune ca nu mai poate ? Nu este admisibil pentru un preot, sau pentru institutia in care isi face meseria, cea mai inalta si curata institutie de pe pamant, Biserica ?!

Ma intreb si unde este Biserica cand admite sa se scrie pe Wikipedia ce se scrie despre Valentine’s Day ?

Iata : http://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_%C3%AEndr%C4%83gosti%C8%9Bilor.

Si aici se scrie despre Dragobete ca o contra-balansare pentru Valentine’s Day si atunci cum sa creada omul care vede pe Interent asa ceva ? De ce nu se intervine aici de catre Patriarhie prin oamenii ei care au destula cultura, cunostinte serioase si au dreptul sa intervina pe acest portal pe care il folosesc mai ales tinerii. Prea putini citesc ce este scris in ziarul „Crestin –Ortodox”, dar Wikipedia o consulta mereu.

Nu spun ca este bine ca nu se citesc ziare religioase, sau ca oamenii nu vin la Biserica sa afle chiar de la preoti cum este cu sarbatorile, dar, ar putea sa fie ajutati prin toate mijloacele de astazi pentru o buna si corecta cunoastere.

As dori sa spun prin toate acestea ca Biserica poate si trebuie sa faca mai mult. Sa simta tot Romanul ca de aici trebuie sa-si ia puterea si ajutorul, de la Dumnezeu prin Bisrica Ortodoxa. Biserica ortodoxa trebuie sa fie liantul. Si pentru buni si pentru cei mai putini buni.

Biserica poate face multe. Dar, sa nu pregete, sa nu oboseasca nici o clipa, spre binele oamenilor,tuturor oamenilor. Altfel, pleaca spre alte zari, spre secte total daunatoare lui si familiei lui.

Dar, saracia, lipsa de intelegere cu care se confrunta omul simplu, obisnuit, in plus, ce vede in Romania, caile de reusita de dupa 1990, credeti ca il mai pot face pe om sa discearna intre Valentine’s Day si Sf. Pasti, de exemplu ?

Sigur il face sa dispere si sa se indrepte spre altceva, precum si acest Valentine’s Day. Din pacate !

Biserica Ortodoxă

Gânduri și impresii după lansarea cărții ”Se întorc morții acasă”

Se întorc morții acasăAm participat la lansarea cărţii lui Cornel Constantin Ciomâzgă – “Se întorc morții acasă”, în 23 iunie 2014 la Biblioteca Naţională a României.

Aşa cum s-a anunţat, mai întâi a fost muzică divină a interpreţilor de la Ateneul Român, a urmat şi filmul eseu, semnat de regizoarea Cristina Chirvasie. Ca să intrăm în atmosfera … cărţii …

În cuvântul introductiv, doamna Cristina Chirvasie ne-a amintit de Petre Țuțea, care a recunoscut că nu a putut să scrie urât despre Românii lui, dar uite că domnul Cornel Constantin Ciomâzgă în „Se întorc morții acasă” are curajul s-o facă.

E bine şi că Petre Țuțea, e bine şi cum a făcut C. C. Ciomâzgă. Să se ştie, despre torţionari …

Spunea dna. Cristina Chirvasie că prezentarea cărţii este cu atât mai binevenită pentru că are loc în lumea cărţilor, într-o instituţie precum Biblioteca Naţională a României care i se pare ca fiind o „vistierie” a cărţilor, a literaturii/literaturilor … Nu ştia doamna Chirvasie că „vistieria” aceasta a cărţilor BNaR e cam … goală.

O carte „carcerală” cum o numea academicianul Eugen Simion. Ea face parte din categoria Jurnalelor, în general, – Nicolae Steinhardt sau Ion D. Sârbu sau cartea Aniței Nandriș-Cudla, deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar (la Vorkuta).

Mi-a părut rău pentru momentul neplăcut în care unii auditori au vrut să-l jignească pe academician. Hăhăiala nu a venit din partea unora din BNaR şi mă bucur pentru aceasta. Dar, întreruperea nefirească a lăsat un gust amar încredinţându-mă că este vorba de un comportament dâmboviţean şi atât.

Chiar dacă academicianul Eugen Simion a vorbit mai puţin de cartea lui Cornel Constantin Ciomâzgă, am aflat atâtea lucruri interesante pe care nu cred că „aplaudacele hăhăite” le ştiau, încât puteau să nu vină cu aplauze când nu trebuiau să fie sau cu râsete zgomotoase care vroiau să denote receptivitate sau inteligenţă … Au lăsat impresia exact, invers!

Situaţia a mai fost salvată de prezentatoare, Cristina Chirvasie. Foarte frumos.

Şi oricum a fost o permanentă legătura între ceea ce a spus academicianul şi ce ne relatează cartea „Se întorc morții acasă” . Foarte subtil, însă.

Vorbindu-ne de Pascal şi Montaigne, de nihiliştii Eugen Ionescu şi Cioran, cu acea sintagmă „Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele”, oare nu este o legătură cu personajul principal din cartea lui Cornel Constantin Ciomâzgă, Petre, torționarul?

De asemenea, academicianul a scos în evidenţă o idee pe care ar trebui s-o ţinem minte şi are legătură cu „Se întorc morții acasă” de Cornel Constantin Ciomâzgă şi anume că astfel de cărţi, pornind de la Soljeniţân şi continuând cu atâtea altele (aşadar, se înţelege şi cu această prezentată nouă, la Biblioteca Naţională), experienţa de la Piteşti, etc., au schimbat gândirea oamenilor, a noastră, a tuturor.

Să fim creştini! Şi care este ideea supremă a creştinismului? Iubirea!

Având iubire, devenim toleranţi, aşa realizăm „măreţia tragediei”, cum o exprima şi Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” .

Adaug şi eu acea frază de la sfârşitul romanului lui Preda care este esenţa romanului: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e !”

Frumoasă a fost prezentarea cărţii de către părintele Nicolae Bordașiu (90 de ani în 22 Mai 2014). Dacă nu am fi ştiut că este preot şi încă unul cu vocaţie, am fi fost convinşi că este un foarte bun profesor de limba română sau un foarte bun critic literar, atât de amănunţit şi corect a făcut analiza cărţii „Se întorc morții acasă”.

Ne-a spus părintele că nu am şti în ce gen literar s-o înglobăm şi că această carte l-ar pune în impas pe un critic literar.

Dacă o asemuim cu romanul lui Cămil Petrescu „Patul lui Procust”, ca o carte pe teme reale, ar fi corect.

Parcă autorul este un doctor care lucrează cu bisturiul …

Dar, cartea lui Cornel Constantin Ciomâzgă este „una trăită”, la fel ca şi cartea lui Nicolae Purcărea, „Urlă haita”. Este o carte de teologie, o carte filocalică, o meditaţie personală. Este un veritabil tratat de viaţă spirituală.

Părintele descoperă ca un adevărat profesor de limba română toate aspectele cărţii de la temă, personaje, limba folosită.

Aşa ni se spune că autorul a creat cuvinte potrivite pentru a reda greutatea „clipei istorisite, meditaţiei personale”. Aşa aflăm de cuvinte create precum rostiri icosiale, şulfe, tilifici, trămândău, beleuz… (dacă nu am scris bine, să mă corecteze cei care au citit cartea)

Cartea prezentată ne vorbeşte de cele trei trăiri, atât de frumos descrise de părintele Bordașiu, cununa pusă de Dumnezeu pe fruntea noastră şi acestea sunt – Credinţa, Nădejdea, Dragostea.

Ni se vorbeşte şi de spovedania care duce la pocăinţă, despre dragostea sădită în om de către Dumnezeu şi cum păcatele, ispitele l-au degradat pe om.

La final autorul cărţii, Cornel Constantin Ciomâzgă, ne-a vorbit şi el ca un adevărat monah, liniştit, cu pioşenie, cutremurat de povestirea făcută de fostul torţionar, Petre, în roman.

Autorului nu i se pare nimic întâmplător, în viaţă, chiar şi coincidenţa aceasta ca mare parte a discuţiei purtate cu 20 de ani în urmă a avut loc chiar în fața sediului BNaR, o ruină pe atunci, în anul 1991, iar acum, în 2015, să fie lansarea cărţii chiar în sediul BNaR …

Iar, grija pentru că primul exemplar tipărit al cărţii să-i revină nepoatei dumnealui eu o văd ca pe o dorinţă a autorului ca întâmplările descrise din cartea “Se întorc morții acasă” să nu mai fie vreodată … „Predarea” generaţiilor viitoare a unei lumi mai bune … Bine ar fi !

Închei, punând două întrebări:

1. „Chiar se pot schimba oamenii, precum torţionarii care fac/au făcut multe din pură plăcere, chiar dincolo de ce le-ar fi cerut funcţia lor?” Greu de crezut! Eu nu cred că ei, torţionarii şi oameni ca ei, se pot schimba. Ei sunt funciar răi. RĂII sunt mult mai mulţi decât credem şi una dintre cele mai bune apărări ale lor, este credinţa noastră ca EI se pot schimba, pocăi şi regreta. Ei nu regretă nimic, doar dacă sunt demascaţi şi pedepsiţi. Pe preotul Filip care-l iartă, îl cred, este vocaţia de preot, chiar dacă şi lui îi vine atât de greu… Dar, torţionarul ?

Ipotetic vorbind, credeţi că dacă torţionarul Petre după obţinerea izbăvirii ar fi revenit la aceeaşi funcţie, nu ar fi făcut la fel? În mod sigur, da! Nu am citit cartea, dar, oare, această întrebare, măcar, i s-a pus personajului cărţii?

2. Ce facem cu torţionarii de azi ? Sunt încă mulţi printre noi care fac numai rău, pedepsindu-i gratuit pe alţii, având de partea lor funcţia, convingând că nu pot face altfel … că aşa le-o cere funcţia … Și aceştia merg şi la Biserică, se spovedesc, se roagă să primească blagoslovirea, o primesc, sunt fericiţi şi … a doua zi acţionează în acelaşi mod …

Ce spuneţi?

 

 

Biblioteci

Gazeta de Transilvania 2 iulie 1838- articol despre infiintarea Bibliotecii Nationale

In 2 iulie 1838 Gazeta de Transilvania publica un articol despre
infiintarea Bibliotecii Nationale : „Țara Românească.Eforia școalelor Naționale.
Potrivit cu dispozițiile Regulamentului școalelor, așezându-se în colegiul din Sf. Sava, o bibliotecă națională compusă din cărțile ce s-au aflat la Mitropolie, și din altele ce s-au mai cumpărat cu banii din casa școalelor, și săvârșindu-să acum catalogul cărților celor franțozești, să deschide publicului deocamdată numai această parte a Bibliotecii, rămâind a să lucra necontenit și catalogul celorlalte cărți, Latinești, Italienești, Grecești, Nemțești, Englezești și Românești, spre a să da și acelea cât mai curând în întrebuințarea obștească.
De astăzi dar, Biblioteca Colegiului va fi deschisă publicului în toate zilele, de la zece ceasuri înainte de amiază, pănă la trei după amiază.
În sala de citire întrând cineva și adresându-se către bibliotecar, va cere orice carte va vedea că să coprinde în catalog, și îndată i să va da acea carte, cu care așezându-se la masă, va putea citi sau scrie dintr-însa ceea ce-i va plăcea, având toată liniștea și comoditatea trebuincioasă la asemenea îndeletnicire.
Pe lângă masa de citire, se află așezate la îndemână toate obiectele ajutătoare, precum, dicționare în limbile cele mai cultivate, harte de multe feluri, globuri cerescu și pământesc;
Deosebit să află în sala de citire toate gazetele cele românești și unele din cele literare franțozești.
Cu cumpărătoarea ce să face pe tot anul de cărți nouă, din fondul ce este legiuit pentru aceasta prin Regulamentul școalelor, precum și cu daniile ce să fac în deosebite cărți, de unele persoane voitoare de binele obștesc, numărul cărților să va adăoga din ce în ce mai mult.
Acum dar, cea mai neapărată a Eforii datorie este, să îngrijască pentru buna păstrare a cărților și altor obiecte, ce se află aici așezate, și care să vor mai aduna de acum înainte; de aceea Eforia luând în băgare de seamă, că Biblioteca numai atunci să va putea păstra bine, când nu să vor da cărți nimunui afară din Bibliotecă, a așezat drept regulă obștească, ca bibliotecarul să nu fie slobod a da nimului vreo carte afară din Bibliotecă cu nici un cuvânt; pentru că de se vor da cărți și pă afară, nu numai că persoanele, care vor veni să citească acele cărți în bibliotecă, vor fi lipsite multă vreme de citirea lor, ci încă acele cărți aruncate pă fie unde, să vor dărăpăna mai mult, și poate să vor și pierde de tot, rămâind a întra Bibliotecarii în judecată cu persoane însemnate pentru plata cărților răpuse; îndestulă pildă pentru aceasta este dărăpănarea Biblioteci(i) de la Mitropolie, în care puține uvrajuri s-au găsit, fără a lipsi câte unul sau mai multe volumuri.
Pentru paza liniștii în sala Bibliotecii, singur publicul iubitorul de citire este interesat; prin urmare să socotește de prisos a se recomanda cu deosebite reguli strașnice apărarea de toată turburarea ce s-ar putea pricinui cititorilor cu vorbă tare, cu dispute, sau cu tropoituri sgomotoase.

De aceea, Eforia lasă în dispoziția fieș-căruia iubitor de citire să prețuiască liniștea ce trebue a păzi în conversarea ce va face cu autorul său, și nădăjduește că nimini nu va întra în sala de citire ca să distreze pă cineva, ci ca să respecteze sfințenia acei adunări și să se folosească de înlesnirile ce dă acest așezământ obștesc.”

Sursa: Biblioteca digitală Transilvanica.